Sindromul gâştelor şi divorţul vedetelor

Gândesc, deci sunt nemăritată (Lizz Winstead)

Vinerea trecută, când era forfotă mare în jurul divorţurilor „stelare”, eu eram în Olanda. Sărbătoream 8 ani de căsnicie. Aduc vorbă numai pentru coincidenţă. Nu aştept felicitări sau condoleanţe.

„E mult sau puţin 8 ani?” mă întrebam împungând cu o scobitoare ceara unei lumânări încinse. Depinde. Dacă o iau ca reper pe Natalia Barbu, apoi e mult, amintindu-mi cu ce mândrie, ieşită din bălămăli,  se declara învingătoare la un an de căsnicie. „Să-şi muşte coatele cei care nu au crezut în acest cuplu” (citat fidel de la doamna Barbu-Sota) Un an!!! Sfinte Spiridoane, ce performanţă! Ei, voi cunoaşteţi povestea. Pun pariu că unele gazete din RM păstrează deja în draft o nota despre divorţul lor. Abia aşteaptă clickul fatal.

Deci, har cerului că nu m-am încurcat cu un milionar, căci era să mă ţin cu toţi dinţii de certificatul de căsătorie, nevoită să demonstrez cetăţenilor de pe ambele maluri ale Prutului că dragostea mea e mai curată ca un briliant de 14 carate. Trăiesc relaxat ca o muritoare de rând. Vineri am închinat un pahar de vin franţuzesc cu soţul şi după un bilanţ de amintiri, am ajuns de comun acord la concluzia trandafirie că 8 ani de căsătorie nu e chiar straşnic. Pe alocuri chiar înviorător. Dacă eşti dispus să priveşti lucrurile cu umor, se poate de spus minunat. Dar să lăsăm cuvintele măreţe, că-s cele mai amăgitoare.

Divorţurile au fost şi vor exista. Nu vedetele autohtone au să le descopere acum cu dobe şi zurgălăi. Tocmai de asta mă întrebam vinerea trecută: „Măi, ce i-a şocat aşa de tare pe cetăţeni?” Încet-încet, tiptil-tiptil, am prins a descâlci norul de întrebări. Este totuşi ceva la mijloc ce nu se leagă. Şochează separarea cuplurilor care s-au scremut cel mai tare pe paginile revistelor glamouroase să convingă cât de fericite sunt. „Priviţi-ne, admiraţi-ne, luaţi exemplu!” Ia să căutaţi interviurile lor din anii precedenţi, cu poze de familie în toate poziţiile din casa „cu focul ei veşnic din vatră”. Căutaţi să vedeţi în ce termeni vorbesc despre căsătorie femeile. Cu înţelepciune strămoşească, cu împlinire şi mândrie. Ce retorică impecabilă! Unele din ele, mame şi soţii perfecte s-au depăşit în generozitate şi chiar au înşirat sfaturi poporului întunecat. Aşa, şi?  Avem ce avem. Cred că vineri, nu numai omul de rând, dar şi jurnaliştii care le-au intervievat cândva şi-au pus nedumeriţi întrebarea: de ce au minţit? De ce n-au tăcut, măcar. Răspunsul e dezolant de simplu. Fiecare avea un interes în momentul mimării fericirii conjugale. Una îşi promova soţul în pragul alegerilor, alta făcea reclamă socrului, a treia avea alt gând ascuns în desagă… Mititelele, într-un cuvânt.

Acum, interesele s-au schimbat. Adică cele vechi s-au consumat şi au ieşit în prim plan obiectivele postdivorţ. Aceleaşi feţe, cândva fericite, rumene şi perfecte, apar în postură de victimă. Evident că nu se face treaba discret şi galant, nu, neapărat sub proiectoare, cu microfoane şi cu audienţă. Ca să ajungă zvon în toată împărăţia, până la babetul din cele mai îndepărtate sate care plâng mortul pe lejancă (caz real, nu glumesc).

Victimizarea e un alibi perfect, în general, d’apoi pentru nevestele de pe peticul ista de pământ împânzit de doine jeloase. Jelea e a două natură a moldoveanului. Jelea de mine. Jelea de tine. Jelea de noi amândoi. Jelea de popor. „Vai şi of de steaua noastră. Mai scoate un ulcior de vin”.

Omul simplu de la sat încă nu e deprins cu mahinaţiile verbale ale vedetelor. Omul, dacă aude că l-o lepădat sau o lepădat-o, apoi oftează adânc şi cu scârbă-n plămâni. Hai pentru 5 minute, dar tot scârbă e. Pentru o cumătră din sat casătoria e o carieră. Dacă o pierzi, gata, eşti prăpădită. Îi trece oare prin cap femeii cu batic florat că vedeta îşi face imagine de pe poziţia de victimă? Încă câte din ele nu ştiu (ca deştepţii din capitală) că atunci când o vedetă prinde vorbi sau a scrie din suflet, rupător, sincer, jaaalnic, asta înseamnă că are planuri mari: un disc nou, o afacere nouă, o carte cu poezele, o carte fără poezele, un eveniment…un…o…

Dacă vedeta se scapă cu vorba şi începe a ciripi cu indignare (de regulă li se dezleagă limba numai în anii electorali) cât e de rău în ţară…că-l doare sufletul de atâta mizerie, apoi… mes très chers! treaba e serioasă, căci se visează sus de tot. Cocoţată într-un fotoliu cu imunitate – fantasmul suprem al moldoveanului care-şi câştigă banul cinstit.

Aşa că… să nu mai vorbim de dragoste (care, chipurile, a fost şi nu mai e, gata divorţăm) când e vorba de statut şi promovare; să nu mai umflăm baloane de săpun despre patriotism, când e vorba de fantasme pentru fotolii; să nu mai prea lăudăm evenimentele caritative şi alte baluri de divertisment, organizate pe bani străini şi de oameni remuneraţi.

Şi, mai ales, terminaţi cu întrebările puerile „Tu ce-ai făcut?” Că nu toţi oamenii au meseria de clovn. Întrebaţi-vă mai bine: oare cel sau cea era să mişte un deget dacă nu era bine plătit (ă) ? Nu ! Pentru că, mă scuzaţi că mă repet, încă nu s-a născut moldoveanul vedetă ca să facă ceva pe degeaba. Şi dacă o face, apoi nu fără o conferinţă de presă şi camere de luat vederi, ca să înregistreze toţi momentul glorios, să nu scape cumva laurii de erou al ecranului şi al ţării. Încă un plus la puşculiţa capital de imagine.

Dar să revenim la divorţuri şi să pipăim alt fenomen.

Confidenţele publice despre divorţuri au stârnit deja un val de comentarii pe reţelele sociale. Nu m-aş mira dacă vor stârni şi un val spumos de divorţuri. Cel puţin, ar fi o consecinţă logică. Câte Găli, Liube, Lide nu s-au gândit mohorât în faţa televizorului: „Văleleu, dacă şi ăstia au divorţat …” De ce n-ar prinde şi ele la curaj? Ş-apoi ce e rău în asta? ar întreba mulţi. Nimic. În afară de faptul că e un curaj stimulat. Prefăcut, în ultima instanţă. Ca şi acea fericire, cândva afişată de aceleaşi feţe. Pentru că divorţul e ca şi măritişul. Dacă gândeşti cu capul tău, nu aştepţi ca altele să se mărite sau să divorţeze înainte ta ca să te apuci şi tu să fii în rând cu dânsele. Or, din păcate, lucrurile stau drept invers.

Poate greşesc, dar am observat un comportament specific între femei pe care ele îl numesc prietenie, eu – sindromul gâştelor. Femeile „prietene” (podrujtele) obişnuiesc să gândească în cârd. Rar când una se desprinde să gândească separat. Ar fi ca o trădare. Ș-apoi tot e mai vesel de gândit în cârd, nu ? Ştiţi cum se începe… mai întâi se duc cu cârdul la veceu, apoi la shopping, apoi se mărită una după alta, se iau de cumetre între ele ş-apoi … se întâmplă şi inevitabilul: divorțează prima. Să nu credeţi că celelalte o să se gândească mult. E doar o chestiune de timp. După care începe turul doi…

Îmi spuneam zilele trecute că de eram flăcău, tare era să casc ochii la cârdul din care face parte mândruţa mea. Şi, mai ales, ce vedete admiră. „Spune-mi cum divorţează prietena ta/idolul tău ca să ştiu cum vom divorţa noi”.

Căsătoria ca forma legală a cuplului pierde din teren, e clar. Acum şi mai mult, cu aportul vedetelor limbute şi prefăcute.

Şi, totuşi, există cupluri cu adevarat fericite. Multe.

Şi iubirea există…

Numai că ea îşi are favoriţii săi.

Ca şi moartea.