Publicat în Creatie proprie, schite

O femeie cu cap

(Schiţă erotică)

Cel care nu-ți înțelege tăcerea,

greu îți va înțelege cuvintele.

„Amelia dragă,amelia

Mă întrebai în e-mail-ul precedent cum a fost zborul…Tu, care ești cea mai devotată prietenă a mea, știi mai bine ca oricine că, spre deosebire de alţi muritori civilizaţi, îmi vine amarnic de greu să mă desprind de sol, pentru că … printre altele, mă consideram şi o femeie cu picioarele pe pământ. Vezi că am mutat verbul la imperfect? Nedumerită ? Toată scrisoarea mea e o nedumerire. Pentru că, draga mea, în timpul zborului Bucureşti-Atena, s-a produs ceva, pe care o femeie cumpătată ca mine ar numi-o sminteală curată.

Cunoşti bine ritualul meu înainte de îmbarcare. Mă echipez premeditat cu o cărţulie menită să-mi sustragă atenţia. Mai ales, de la decolare şi aterizare. De obicei, iau cu mine un policier ironic în rusă. Lectura în rusă mă deconectează în mod deosebit. Citesc cu viteză supersonică, iar după vreo trei ore de zbor, nu mai am ce face cu cartea, o arunc la primul coş de reciclare din aeroportul gazdă. Aşa cum de data asta urma să decolez de la Bucureşti, uite că în librăria din aerogară îmi fură atenţia o cărţulie despre viaţa lui Caragiale. Chiar de la prima pagină mă las cucerită până în măduva oaselor. Până trec check-in-ul, până una alta, ajung s-o devorez până la jumătate. Deja nu mai aveam răbdare să ajung în aeronavă, să mă instalez comod şi s-o dau gata într-o răsuflare. Știi că o lectură captivantă e ca o mâncărime. Te obsedează până când n-o satisfaci.

Aşadar, iată-mă în colţişorul meu de lângă hublou. Cuibărită în mantou (mă prinse frigul şi umezeala de noiembrie când traversam pasarela cu ventuză) scot ochelarii de lectură, creionaşul cu cristal, cartea. Îmi lipsea doar un motan tărcat pe genunchi, zău. Degajam mai degrabă un aer domestic, decât de madamă în deplasare oficială. Deschid cartea cu un suspin de plăcere și reiau lectura sub tropăitul pasagerilor care-şi căutau locurile. Bag de seamă că avionul nu e plin nici pe jumătate: „Cu un pic de noroc, poate zbor fără vecini”.

La pagina 35 a trebuit să-mi ridic ochii ca să răspund la un „Bună seara” respectuos. Totuşi, zburam cu un vecin. Cu un fotoliu gol între noi, ce-i drept, dar nu mai eram singură pe linie, clar. Un june, vârstă neidentificată, corp viguros, luă loc şi îşi prinse imediat centura. Am și eu obiceiul să mi-o prind îndată, fără să aștept invitația stewardeselor. Nimic deosebit.

La pagina 36 mă opresc de citit. Fără motiv clar. O aiureală, zău. Mă ajunse din urmă gândul că …am răspuns prea sec la bună seara. Vai de mine!!! Mă vezi tu o femeie care-şi bate capul cu asemenea fleacuri? Mi-a păsat vreodată cum am întors un bună seara? Păi cum a dat Sfântul Anton de Padua și basta! Ce impresie fac? Puţin îmi pasă!  Dar ca să vezi, în momentul cela, chiar îmi păsa. Nu știu… poate că mă intrigase tembrul delicat al vecinului. Nu tu băgăreţ, nu tu provocator, nu tu trântit de mere albastre. O voce blândă, după care intuiai o virilitate aprigă …tulburătoare. Un contrast încântător.

Peste 10 minute de la decolare, avionul intră într-un lanţ de hopuri că nu mai văd literele pe pagină. Închid cartea şi o pun alături. Întorc faţa spre hublou şi închid ochii. Detest momentele de suspens. La propriu şi la figurat. Nu mai ştii când poţi relua respiraţia normală. La următorul hop brutal, Caragiale cade cu zgomot. Până mă dezmetisesc, junele reacţionează promt, ridică cartea şi o aranjează cu grijă lângă mine. Articulez un mulţumesc tremurat. Îmi răspunde în engleză, cu zâmbet cuminte…Vai și ooof. Mă năpădește un val de căldură. Inima începe să se zbată sălbatic. Pulsul s-a cățăratl pe buze. Muşc cu putere buza de jos. Respir adânc, controlat, fără zgomot.

Când, în sfârşit, se stinge indicatorul pentru cuplarea centurilor de siguranţă, lumea începe să le desfacă uşurată. Noi, nu.

Scot precipitat carnetul albastru și scriu niște cuvinte la nimereală, chit să mă ogoiesc: cap, busolă, Nord, S.O.S.

Simt că mi se tulbură apele din nou. Mă pătrunde o energie pe care n-o pot stăpâni. Aceleaşi foieli reprimate cu greu peste un fotoliu. „Nu, nu, repet în gând, nu poate o prezenţă masculină să mă tulbure în aşa hal. Stăpânește-te, femeie. E o senzaţie nouă, da, puternică, da, răvăşitoare, da!!! Schimbă-ţi gândurile!!!”

Scot la suprafață secvențe din filmul documentar văzut în ajun, despre îmbalsamarea corpului lui Lenin. Readuc în minte imagini dezgustătoare: cadavru gol, galben, uscăţiv…burtă despicată, căzută în interior…  mâini goale băgate în substanţă galbenă, lipicioasă.

Degeaba! Nu scap!

Eu sunt aici, lângă un corp tânăr…fierbinte, viu.

Încep să tremur ușurel. Mâinile mă trădează. Îmi rod nervos manichiura french. O unghie, două, trei, rămân fără banda albă.

După o scurtă ezitare, flăcăul se apleacă şi îmi şopteşte pe ton complice:

-Doriți să cer un pahar de apă pentru dvs ?

Îl fixez cu privirea-mi tulbure să văd dacă nu cumva îşi bate joc. Categoric nu. Îi simțeam aproape respirația fierbinte, fragedă, uscată. Aveam impresia că ar cere un pahar şi pentru dânsul, dar se abţine cavalereşte. Mai târziu mi-a spus că s-a temut să nu mă sperie. „Îmi venea să alerg la baie şi să-mi bag capul sub robinet”.

Paharul cu apă rece m-a făcut să înţeleg cât de vulnerabil și jalnic e omul în unele împrejurări. Zero efect! Again!

Eram obsedată. Trebuia să recunosc. „Vai de capul tău, femeie… dacă-l mai ai”.

Amelia dragă, ştii că nu mint. Și că nici măcar nu exagerez; sunt ultima femeie de pe pământul ăsta rotund şi păcătos care s-ar  decide pentru … o propunere indecentă. Ştii la fel cât de orgolioasă sunt (în stare normală, firește). Dar vai şi vai cât de puţin ne cunoaştem pe noi înșine! Şi cât de mult ajungem să depindem de dorinţele cărnii. Ele trec, da, iar noi rămânem şocaţi, secaţi, aiuriţi. Doar o palmă bună mai putea să mă trezească.

Mă hotărăsc.

Cu gesturi lente, resemnate, deschid din nou carnetul albastru. Chibzuiesc la o formulare cu condiţii absurde, pe care niciun barbat nu le-ar accepta. Asta era scopul meu, sa mi se spună răspicat NU, cu cât mai ferm, cu atât mai vârtos să răsune palma peste obrazul meu rătăcit.

După ce isprăvesc mesajul, depun carnetul peste Caragiale şi rog junele să mă lase să trec la baie.

La întoarcere găsesc răspunsul. Am crezut că mă prăbuşesc.

„La aterizare mă urmezi fără cuvinte. Doar un singur „câr” şi vraja se desface.

Da sau nu?”

Răspunsul era scris cu pix roşu (de unde naiba a făcut rost?).

DA.

***

Nici ploaia rece, nici vântul aspru de la Atena, nu ne-au trezit, nu ne-au oprit… Până la hotel. Noi eram în lumea noastră. Într-o complicitate singulară, rătăciți într-un delir dulce. Ne-am aruncat fără un cuvânt într-un abis de senzaţii drăceşti şi divine, de uitare, de plutire, de leşin plăcut.

Aşadar, inevitabilul s-a produs.

Deh…a trebuit să-l alung peste o oră, căci întârziam la o întâlnire importantă.

Nu m-a căutat a doua zi. Băiat deştept. A înţeles totul fără ca să-i explic.

A ta,

F.”

***

„Salut, fato!

Nu-ţi zic nimic. Da’ are rost, nebuno?

P.S. Împrumută-mi-l, te rog, pe Caragiale.”

Lilia Calancea

Bruxelles

05.12.12

Anunțuri

Autor:

destinul unui blog

32 de gânduri despre „O femeie cu cap

  1. Mama ce tare!!! ar trebui sa scrii romane erotice, cu siguranta va fi un succes. Cu atitea emotii fine, delicate, dar in acelasi timp diabolice…brrr, da-ti-mi o palma si mie 🙂

    Apreciază

  2. Si toate astea de la 35 pagini de caragiale, care pin la final nu am inteles, e jumatate de carte ori de la jumatatea de la checkin s-a ajuns la 35?!
    Banuiesc ca intrebarea ta pe FB de zilele trecute era de prisos, creatie perfecta. Bravo.

    Apreciază

    1. Andrea, 35 pagini reprezinta probabil jumatatea de carte. Putea fi si 45, 55, 69… e un detaliu de plan doi 🙂
      Intrebarea cred ca nu era de prisos, imi puneam niste intrebari in timpul creatiei, ca tot omul care nu e sigur de nimic 🙂 Merci!

      Apreciază

    1. Inca nu-mi dau seama daca e genul meu, dar eram curioasa sa-l incerc. Si asa am descoperit ca nu e chiar usor. E un text care mi-a pus la incercare rabdarea 🙂 Multumesc.

      Apreciază

      1. Am inceput sa astept „drogul de vineri”…imi face bine …eu il numesc „LE CHANT DE VENDREDI”…..continua socrit-o…si cum mai zic eu” vendredi tous est permis”bonne chance 🙂

        Apreciază

  3. Bun-bun de tot 🙂 Textul acesta, dar ca si multe altele scrise de tine, e ca „o mancarime” – lectura fluida, captivanta si odata ce l-ai inceput nu-l mai lasi… 😀

    Apreciază

  4. Din bucătărie venea un miros îmbietor de clătite cu arţar şi cafea proaspătă făcută, împreună cu o amintire la pachet. Înainte ca Ian să mă transforme, dimineţile înfulecam tot ce el îmi gătea. Se pare că vechile obiceiuri reintrau în program, iar mie nu îmi displăceau deloc. Doar că îmi era dor de latura mea vampirica.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s