Publicat în Creatie proprie, Povestea de vineri

Fotograful

(Povestire)

Era prima toamnă care îi stârnea senzaţii contradictorii: sclipitoare pe dinafară şi parșivă pe dinăuntru. Curios îi părea că cele două lumi nu se intersectau deloc. Armonia se pierduse subit. Ca s-o regăsească, măcar iluzoriu, obişnuia să facă plimbări lungi pe străduţele dosite, abandonate ale orașului.

În ziua ceea auzise a mia oară în viaţa ei cât de urâtă e. Sentinţa o pronunţau femeile. Loveau pe din spate, desigur. Pe la amiază, confundase uşa depozitului cu cea a localului tehnic, auzi două voci acre, afumate de ţigară. Erau colegele ei: „Auzi, mă, amărâta ceea de la contabilitate, e urâtă de parcă a pupat tat-su o broască, zău-aşa. La ochii ei beliţi, coada de şoarece şi mantou de soldat anonim, n-o mai mărită părinții nici cu jumate de împărăţie zestre.”

Dar şi bârfele astea, îi validau cumva existenţa, pentru că, în general, trecea neobservată de toţi. Un loc pustiu, neînsemnat. Nişte pulbere acolo…

Seara era blândă, călduţă, uscată. Un vântişor muta jucăuş frunzele orfane. Lua pe sus câte-o grămăjoară, apoi o depunea pe vreun prag vechi. Parcă încerca să acopere fisurile cu un covoraş de aur. Îl urmărea curioasă până se opri în dreptul unei uşi cu arc negru. „Ca să vezi, numai azi am ajuns să zăresc uşa asta ciudată?” Pe sticla colbăită citi cu litere de aur „Atelier de fotografie”. Iar prin părţi, un zid lung fără ferestre, năpădit de iederă căţărătoare. Avu o clipă de ezitare apoi împinse uşa. Clopoţelul de la intrare zăngăni zglobiu. Nici țipenie de om. Razele amurgului orb, săgeţi oblice ițite dintr-o ferestruică dosită, i-au îndreptat privirea spre nişte poze suspendate pe un perete lateral. Zeci de feţe frumoase îi zâmbeau parcă în bătaie de joc. O loveau drept în rană.

Auzi un scârţâit de lemn turtit de paşi grei. Un bătrânel, de o eleganţă veche şi domoală, îi zâmbi de pe câteva trepte:

-Cu ce vă pot fi de folos, domnişoară?

Se foi neîndemânatic, apoi trânti un răspuns-întrebare idioată:

-Dumneavoastră aţi făcut pozele ăstea? Arătă spre peretele tapiţat  cu portrete….Sunt atât de …frumoase.

În aer pluti o undă de admiraţie, dar şi de resemnare amară, ca în faţa unui vis imposibil.

Bătrânelul zâmbi blând, dar trist.

– Tot mai rar în ultima vreme. Dacă doriţi nişte poze, treceţi în odaia din spate. Veţi găsi o oglindă. Cât pregătesc obiectivul, făceţi-vă frumoasă.

„Frumoasă…” repetă în minte ca un ecou. Îşi lăsă în tăcere mantoul pe speteaza scaunului. Se privi în oglindă. Zâmbi ironic. Ce idee idioată să-şi închipuie că poate ieşi frumoasă în poze. Ce-o apucase? Poate farmecul bătrânelul singur în împărăţia asta întunecată şi tainică? Poate altceva. Inexplicabil.

-Îmi păreţi indecisă, auzi în spate vocea delicată a fotografului.

-Poate, zâmbi amar, pentru că-mi doresc imposibilul. Adică… poze frumoase.

-Aşa vor fi, surâse bătrânelul ca în faţa unei noi provocări. Nicio femeie nu a ieşit tristă din atelietul meu. Ştiţi că sunteţi frumoasă? Vă spune cineva care a văzut mii de feţe şi are ochiul format. Nu există feţe urâte, există oameni fără lumină în priviri. Atât. Dar asta e recuperabil. Îmi permiteţi?

Îi luă cu grijă pieptenele din mână. O aşeză în faţa oglinzii. Cu gesturi uşoare îi despleti părul.

-Femeile sunt ca florile. Aţi văzut flori urâte? Categoric nu. Doar că… unele, ce păcat, aşa şi nu apucă să înflorească vreodată. Ştiţi de ce? Pentru că nu primesc destulă căldură. Dar ce-i o floare fără o sursă de căldură? Câte flori se grăbesc să-şi desfacă corola pe ger cumplit? Şi, totuşi, minunile sunt la îndemâna tuturor. Nimic nu se compară cu momentul când o femeie înfloreşte sub ochii tăi. O minune care cere atât de puţine eforturi…

Luă câteva şuviţe şi i le prinse cu câteva clame în creştet. Lăsă nişte bucle libere pe umeri şi fredonă ca un artist absorbit de procesul de creaţie: Il me dit des mots d’amour/ Des mots de tous les jours / Et ça m’fait quelque chose.

Niciodată nu-i veni a râde mai aprig ca la scena la care asista. Un moşneguţ elegant care-i fredona voios ca un bondar clasicul „La vie en rose”. Absurd, dar dulce.

-Acum atenţie, domnişoară. Lumina din priviri! Da? Esenţa esenţialului. Gândiţi-vă la ceva frumos. Cântaţi, la urma urmei. Dar în gând, în gând… şi voios.

Zâmbi din nou. Nu-i veni nimic mai desluşit în minte decât „Vine, vine primăvara…” Tresări la câteva bliţuri.

-Acum priviţi-mă peste umăr, cu bărbia într-un abandon uşurel, aşa… Eu rămân, dumneavoastră plecaţi … Nu fiţi tristă, căci se stinge lumina din priviri…

***

Reveni a doua zi. A trebuit să sune lung până când îi deschise o doamnă în vârstă.

-Am venit după fotografii…

-Intraţi, vă rog. Doar un pic să mă dezmeticesc în cutiile ăstea…

Îi aduse un plic gros. Îl înşfăcă şi-l desfăcu pe loc cu nerăbdare. Le privi şi simţi că i se taie respiraţia „Vai, cât de frumoasă pot fi”. Ridică ochii spre doamnă:

-Pot să-i mulţumesc domnului fotograf în persoană…

Femeia tăcu şi plecă ochii. Pronunţă aproape în şoaptă.

-Nu mai e. S-a stins azi noapte. Acestea sunt ultimele fotografii.

***

Alerga pe stradă cu părul despletit. Nu era om să nu-şi răsucească capul din urma ei. „Are ceva femeia asta”.

Alerga ţinând la piept un plic. Un zâmbet sprijinea un şuvoi de lacrimi.

„Nu fiţi tristă, căci se stinge lumina din priviri…”

 

Lilia Calancea

Bruxelles

21.11.12

Imagine:  Alexei Antonov

Anunțuri

Autor:

destinul unui blog

20 de gânduri despre „Fotograful

  1. … „Nu există feţe urâte, există oameni fără lumină în priviri”…

    Ehee, bine-a spus-o fotograful! Așa și este.
    Pân’acum înclinam, preferam secțiunea „limba soacrei”. De acu-ncolo preferințele-mi către forma asta a ta, de azi s-au îndreptat. Ai reliefat splendid gesturi, decoruri într-o clipă de 2 zile. Excelentă postarea, Socriță, ador genul ăsta în care end-urile nu se termină cu baloane, dopuri de șampanie zburând în toate direcțiile, după cum nu demult scriam pe feisbuc.
    Ce m-a atras încă sunt rimele soft, curg fain cuvintele. (… „Ridică ochii spre doamnă:”… … „domnului fotograf în persoană…” … etc.).

    Apreciază

  2. Abia acuma dimineata am vazut aceasta povestioara si trebuie sa spun ca m-a impresionat atat de mult ca am simtit fiori… Cred ca minunatia vine din interior. Daca sufletul e fericit revarsa lumina si implicit frumusete…

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s