Adu-mi aminte…

Femeia care iubeşte e periculoasă.

Femeia care citeşte e foarte periculoasă.

Femeia care scrie e cea mai periculoasă.

Mă apucase o lene tomnatică într-o seară, încât numai să turtesc butoanele telecomandei mai aveam chef. Tăvălită pe canapea într-o poziţie de celibatar relaxat (aproape uitată), ţineam o tartină cu somon afumat puturos într-o mână (nimeni acasă, n-are cine spune fuuu, mama, ce mănânci acolo) şi cu altă mână schimbam a lehamite canalele. Într-un sfârşit arunc telecomanda şi mă apuc să torc la un episod din « Căsuţa din prerie » E clar, familia Ingalls, încolo încoace, pesaje bucolice, floricele pe câmpii, atmosferă de copilărie…

Ciulesc urechile la un dialog dintre Doamna Ingalls şi Mary. „Draga mea, cuvânta melodios viitoarea soacra mică, fiecare din noi are o viaţă înainte de căsătorie. O lume diferită. Când decidem să ne căsătorim, suntem obligaţi să părăsim vechea lume pentru alta. Una nouă.” Pauză de reculegere. Muzicuţă de fundal. „Mamăi, revine cu replică fata, dar John (viitorul gineraş, adică) are talent, scrie poezii geniale şi a fost acceptat cu bursă la Universitatea din Chicago, cum să cer de la el să renunţe la vis ?”  Rămân cu somonul în aer. „Aşă… deşteptăţică fată, n-am ce zice. Să vedem ce-a spune soacra mică”. Şi a răspuns. Ca o cumătră din Niorlăiţii-de-Sus. Mai întâi cu un oftat resemnat, apoi cu verdictul „Toată lumea, dar absolut toată lumea păţeşte la fel.”

Până la urmă a ieşit cum a cântat soacra mare. S-au adunat toţi cu batistele la gară şi au fluturat în urma trenului şi a lui John.

Nu prea am avut ocazia să-mi schimb convingerea că femeile sunt mai dispuse să sacrifice propriile vise decât bărbaţii. Cele de până la căsătorie, evident. Bărbaţii, măcar sunt încurajaţi de mame şi iubite. Câte situaţii inverse aţi văzut ? Câte fete sau viitoare soţii au fost încurajate să-şi urmeze visele ? Cele mai tainice. Năstruşnice. Nu, nu să facă studii ca să poată câştiga o bucată de pâine, dar să-şi urmeze vocaţia, talentul ? E o mare, enoooormă diferenţă !

Căsătoria pentru femeie nu e acelaşi lucru ca pentru bărbat. Foarte des se întâmplă că bărbatul părăseşte o mămică (care i-a suflat în corniţe şi să-i încurajeze pasiunile) şi se cuibăreşte lângă alta, o soţie credincioasă : „Şşşşt ! nu faceţi gălăgie, că tătuţu scrie!”

O femeie are timp pentru dezvoltare personală doar înainte de căsătorie sau …după ce cresc copii mari şi pleacă de acasă.

Mie mie-e oarecum uşor să discut despre asta. Chiar mi-e curios să observ fenomenul dintr-o parte. Cu telecomanda în mână. Eu n-am avut şi nu am un vis conservat în borcănel. Dar asta poate pentru că… hai, nici n-am ştiut că sunt capabilă de unele lucruri. Ironia destinului a făcut să aflu câte ceva abia după ce m-am măritat. „Adică, ia te uită, pot face fotografii frumoase. Hmm, ia te uită, ştiu să desenez. Cine ar fi spus ?” Când a văzut mama prima dată caii mei pe pereţi, la propriu, cai (desenaţi în creion roşu, spânzuraţi în cadre) pe pereţi, s-a oprit lângă cel mai melancolic şi a spus.

-Da tu, dragul mamei, nu desenezi rău.

– Îhî.

Apoi mama s-a foit oleacă pe loc, parcă încâlcită în nişte amintiri, apoi a spus :

-Eu tot am desenat bine în tinereţe.

-Când ? fac mirată. Sincer mirată. Care tinereţe, mama ? Încerc să-mi amintesc când am văzut-o pe mama cu creionul sau periuţa în mână. Am văzut-o, da, cu peria de var, cu peria de vopsea… Reparaţie, reparaţie  „aici trebuie de acoperit şi dincolo că ploaia a ros lemnul de la ferestre… nu-i frumos, trebuie să fie curat şi îngrijit…”

-Eiii…. până a mă căsători, răspunde cochet mama.

Şi eu oftez. Îhî.

Da, se întâmplă să trăim decenii, o viață lângă cei dragi şi doar întâmplător (sau niciodată) aflăm (sau nu) ce visuri tainice au îngropat în lumea lor, înainte de lumea noastră.

Rămâne să descopăr, întâmplător sau niciodată, de unde se trage grafomania mea. Aici mama nu ştie să răspundă, că cică deja a fost chestionată asiduu. În zadar.

***

„Tu ştii, îi zic uneori soţului, îmi place să scriu, dar eu mă tem…” Mă tem de o singură întrebare. Şi ea trebuie să apară în mod inevitabil. În eventualitatea unei publicări n-aș putea să răspund la « Cine a scris în familia dumneavoastră ? De unde vi se trage…hm… talentul ?» Căci cum e moada la elita noastră? Trebuie să ai în dotare măcar o pereche de bunei intelectuali (nu contează că veceul e în fundul grădinii, sub nucar, ca la toţi ţăranii) abia după asta să îndrăznești să te publici. Buneii mei, ţărani sau ciobeni, nu ştiau nici să-şi pună numele pe hârtie. Şi, culmea ! Maică precistă, cum ai îndrăznit să nu-i depotezi în Siberia ? Cu mărinimia Ta, Doamne, mi-ai tăiat toate şansele de autor. Căci azi, dacă nu scrii/descrii/răsscrii/boceşti/pomeneşti/plângi/aminteşti despre bunei şi neamuri deportaţe (OBLIGATORIU), sau peripeţii în regimul sovietic/comunist (AI ÎNTÂRZIAT, oricum) sau aiureli postmoderniste (citeşti o frază şi te întrebi nedumerit: oare autorul s-a tâmpit sau îi crede pe cititori tâmpiţi ?), mai bine stai smerit într-un colţişor cu nasul în buric.

După mine, hai, fiecare e liber să scrie ce vrea şi după cum îi cântă felomelele în tărtăcuţă. Numai că o dată riscul asumat, nu te mai plânge că tinerii nu-ţi caută cărţile. Că la lansare îţi vin doar neamurile şi cunoscuţii care aşteaptă de la tine o recenzie „cu nume” în schimb. Tinerii au păşit de mult în alt secol, alt mileniu. Generaţia nouă e plictisită până la vomă de sindromul intelectualilor basarabeni « mioara bătută de soartă».

***

Dar să revenim la somonul puturos. La norocul sau nenorocul naşterii unui talent, aptitudini sau pasiuni.  Mai mult decât talentul unui om eu preţuiesc oamenii lângă care se nasc talentele. Că nu e de ajuns să zici : „Sesam, deschide-te !” Oamenii lângă care talentele țășnesc la suprafaţă sunt mai rari ca perlele de Tahiti. Mai degrabă întâlneşti specimene care ţi le inhibă, le îngroapă adânc, că nu mai izbutesc să iasă nici în a şaptea generaţie.

Înainte când îmi spunea cineva că scriu bine, mă bucuram. Acum mă întristez. Oamenii nu ştiu că eu nu folosesc nici 5% din capacităţile mele. Eu banal nu am destul timp pentru ceea ce-mi place şi pot face. Eu nu am soţie (ca scriitorii bărbaţi-eroi ai neamului) care să-mi spele colţunii, chiloţii, să-mi calce cămăşile şi cearşafurile, să-mi facă tartine de drum, borş, plăcinte sau cozonac cu nucă de Paşti. N-am dădacă care să facă lecţiile cu copilul, să-i citească poveşti, să-l distreze în timp ce eu scriu. N-am argaţi, pe care să-i las să-mi construiască gospodăria, în timp ce eu m-aș plimba cu trăsura pe urlaţi ca să adun subiecte proaspete din târg. Eu lucrez 8 ore pe zi. Am altă meserie. Şi, într-un final, vorbesc cu totul altă limbă decât cea în care scriu. Un deceniu deja.

În acelaşi timp, n-am dreptul să mă plâng. Nici măcar nu îndrăznesc să compar destinul meu cu sute de mii de destine de femei sclave. Conştiente sau ba.

Să vă spun cum s-a născut „talentul” meu? Mai banal ca o ploaie de Bruxelles. Mai întâi soţul a cumpărat o maşină de spălat, apoi o maşină de spălat vase, iar într-o zi m-a întrebat:

-Roz sau alb?

-Alb. Da ce anume?

Mi-a adus un laptop şi mi-a spus: „Scrie!”

Şi eu scriu. Seara târziu, noaptea sau în weekend. Dar nu scriu când îmi vine mie. Oamenii aleargă după inspiraţie, eu îmi bat joc de ea. Îi bag pumnul în gură, pentru că „nu acum, acum am de făcut asta şi asta…”

Aştept să îmbătrânesc…

Să mă lase toţi în pace. Toţi. În afară de cititori.