Multă gălăgie din nimic. Iubirea.

Ştiu, dacă vreai, poţi fi iubit de mulţi,
dar şi că nimeni nu ţi-e drag, mai ştiu.

(Sonetul X, Shakespeare)

Când eram duduie cu viziuni romantice am fost efectiv surprinsă să aflu din romanele polițiste, citite pe burtă, că primul suspect în cazul unui asasinat este partenerul victimei. Mă întrebam candid, ca zambilica-n rouă : „Cum poți suspecta soțul sau soția? Parcă nu din dragoste s-au luat ? Nu și-au jurat credință și amour pour toujours în fața popii, nănăşeilor și tot satul (acum și în fața internetului)? Cu dangăt de clopote, martori, lăutari și hulubi albi. Ce putere diabolică transformă iubirea în ură? În ură de moarte”.

A fost sau nu ? Iubire. Cine și unde a băgat-o ? Gura lumii continuă să decreteze că de la dragoste la ură e doar o stație de metro. Vai de mine, care ură ? Cine şi de unde a scos-o ? Nu cumva e sentimentul care se naște din ruinele iluziilor dărâmate până la temelie ? Iluziile pe care ni le-a inspirat partenerul de dragoste, de alcov, de viață. Cu cât au fost mai înalte, mai aeriene, mai « dragul meu, iubitul meu, două inimi am și eu » cu atât mai rea și brutală e aterizarea. Nu cred că există sentiment mai afurisit ca cel față de persoana care ți-a făcut promisiuni feerice și nu le-a onorat. O detești. Te detești. Detești toată lumea. Scuipi spumos pe toate poeziile de amor de la facerea lumii. Bărbaţii, de regulă, încep a cauta refugii în bere şi cărţi cinice. Femeile în cuconade cu muci întinşi pe sticle cu tărie şi motto obligatoriu: Bărbaţii e porci. Toţi, am zis !

Schema se repetă deprimant de des, încât m-ar mira să nu mă mire apariţia unui nou fenomen. Gamofobia. Frica de căsătorie. Frica de a nu face prea multă gălăgie din nimic. Pentru că, nu-i aşa, conform statisticilor, una din două căsătorii în RM se termină cu divorţ. Adică, o iubire din două apune scandalos de repede. Un cuplu din două, degeaba au chemat-o pe Olga Ciolacu la nuntă ca să le cânte : „Ni-o dat Dumnezeu şi nie, mare dzî di bucurie, ne-o dat dzîuî aşteptatî, Sî-ni văd fata măritatî„.

Când mai treci oleacă prin viață, când mai întrebi în stânga şi-n dreapta, descoperi în crescendo că puțini oameni (dar puțini de tot) sunt (cu adevărat) fericiți în cuplu.

Găsesc halucinant fenomenul. Uite cum am ajuns noi slobozi să iubim pe cine vrem (nu ca buneii noștri cu căsătorii impuse şi destine hotărâte), cum vrem (fetele nu se mai mărită cu himenul sigilat, deci, nu riscă destinul Sultănicăi), unde vrem (îți iai paşaportul și călătorești, nu mai stai priponit în colhoz ca pe vremea sovieticilor), ca să constatăm că … ce încurcătură, cu cât mai liberă e dragostea noastră cu atat mai efemeră este. Mai fragilă, mai debilă. În consecinţă, cine ar mai pune preţ pe ea ? Trece una, vine alta.

Oare nu mai au nevoie oamenii de iubire ? Au. Oamenii continuă să alerge disperat după ea. Când găsesc măcar ceva asemănător cu ea (în realitate cine ştie cum arată) o fâlfâie sus şi tare. Până…se plictisesc.

Omul e un ipochimen ciudat. Caută şi se sacrifică pentru iubire doar când o vede im-po-si-bi-lă. Însă când nimeni şi nimic nu i se opune, pierde interesul. Amin şi fă-i o cruce.

Azi cred că e mai incitant să te îndrăgosteşti într-o damă măritată ţeapăn, caci mai exista umbra interzisului, adică măcar iluzia frunctului oprit. Dar stai, că nici rătăcirile extraconjugale nu mai reprezintă ceva ieșit din comun. Mai degrabă un cuplu fidel face o excepție, un handicap, o notă discordantă în pornografia care a ajuns rutină.

Nădăjduiesc să fiu înţeleasă corect. Nu propovăduiesc imaginea familiei perfect morale şi eterne. Nici nu reproşez oamenilor care nu văd altă soluţie decât divorţul. Fiecare are dreptul la fericire. Chiar şi una clădită pe nefericirea altuia. Femeile, mai cu seamă, adoră argumentul ăsta.

Eu încerc doar să găsesc o explicaţie pentru un fenomen tot mai evident : de ce iubirea din secolul XXI, liber asumată, nu mai reprezintă cimentul unui cuplu ?

Cum și cine a devalorizat căsătoria ?

Poate neamurile cu întrebările lor debile : „Hai, fă, când te măriţi ? Flăcău, nu te-nsori ?”

Poate nunţile cu alai animat de aburii de alcool? Un spectacol ieftin, un tablou dezolant : bucuria miresei, capitularea mirelui.

Poate frica de a se pierde? Naşterea cuplului, moartea individului. De câte ori rămânem stupefiaţi de schimbarea brutală a prietenilor noştri odată căsătoriţi ? Alt om. Un străin. Un anonim izolat.

Câte cupluri căsătorite vă inspiră, vă încântă, vă fac să credeţi în dragoste ? Unul dintr-o sută ? Dintr-o mie ?

Eu mă bucur când un cuplu se decide să se căsătorească, dar, recunosc, nu m-au înduioşat niciodată conii miri în ziua nunţii. Habar n-am de pe unde, din care filme, împrumută aerul de suficienţă grasă. De unde se trage exhibarea nefirească. Aproape sfidătoare.

Generaţia proaspătă, crescută pe mărul lui Jobs, e din ce în ce mai prudentă. Evită să repete greşelile altora, probabil. E bine ? E rău ?

E bine, pentru că a învăţat să deosebească falsul de autentic.

E rău, pentru că autenticul se găseşte din ce în ce mai rar. Amarnic de rar.