Publicat în Creatie proprie, Povestea de vineri

O moarte pe strada Florilor

(Povestire)

Teii înfloriţi parfumau dulce dimineaţa. Prin fereastra deschisă pătrundea mireasma îmbătătoare.

Cécile se sculă şi o închise cu un gest indiferent.

« E ultima mea dimineaţă»

Se apropie de măsuţa de noapte pe care zăcea răsturnată haotic o grămăjoară de pastile albe. Zâmbi unui gând spontan şi începu să le aranjeze în formă de inimă. O strică cu un gest, apoi desenă o cruce albă. Ridică paharul…una, două …

Zbrrrrn.

Nu era telefonul portabil. De multe ori constată cu amărăciune că îl scoate din geantă, numai ca să-l pună la încărcat. Se epuiza lent. N-o suna nimeni.

Zbrrrn, se auzi insistent. Apoi un ciocănit la uşă.

Lăsă paharul din mână ezitând : ” Să deschid sau …ce  rost mai are ? ”

Cineva, nerăbdător, insista la uşă în crescendo.

« Dacă nu deschid, trezeşte toată casa ».

-Bună ziua, domnişoară, răsuflă uşurat un tânăr apărut în prag. Purta uniformă albastră cu un logo la piept : Servicii funerare « Le dernier jour ». Unde să depun comanda ?

Ţinea suspendat în mână dreaptă o coroană din lilii albe, gâtuite de o panglică neagră.

-Pfoah, se încreţi Cécile, nu puteam să fac eu aşa o comandă.

Tânărul se foi încurcat, apoi întrebă mirat:

-De ce ? Nu vă place ?

-Păi…n-am obiecţii faţă de culoare, dar nu… nu sufăr florile ăstea. Chiar nu puteţi găsi ceva mai original ? Să zicem…

Tânărul privea buimac.

-Să zicem…hm, bujori ! Culoarea o puteţi păstra intactă ! Bujori albi! E clar? Au revoir!

Îi trânti uşa în nas. Făcu câţiva paşi spre pat şi se lăsă cu toată greutatea pe el. Începu să râdă isteric. “Salvată de o coroană funerară ”, O, nu, Doamne! Ce ridicol! Decât aşa sfârşit… Mai bine aştept un pic. Dar cât un pic? Hai, încă o zi ! Nici o oră mai mult ! Seara la 21.00 terminăm povestea. Izbucni din nou în cascade de hohote şi adăugă « Povestea de seară cu unhappy end » .

Îşi puse o rochiţă albă de bumbac, se pieptănă fără să se uite în oglindă, încălţă din mers sandalele şi ieşi.

“Să-mi plimb corpul la soare, înainte de a-l abandona întunericului veşnic. Cine s-o facă în locul meu ? Dacă stai şi te gândeşti, nu-i așa că cei vii se poartă execrabil cu răposaţii? De parcă îi pedepsesc şi mai tare pentru durerea lăsată. Dacă răposatului, bunăoară, îi plăcea marea sau pădurea, de ce să nu-l ducă măcar pentru o oră în briza mării sau în umbra pădurii ? Nu. Îl bagă repejor în refrigerator, apoi îl înghesuie în sicriu, îl acoperă cu capac şi ciao. Nişte sadici. Toţi !”

Îşi coborî monologul pe scările metroului, apoi luă o direcţie aleatorie.  „Pe unde naiba să umblu în ultima mea zi de viaţă? Să fac shopping până la extenuare? Absurd. Să cumpăr bilet la un spectacol bun? Hmm. Să mă plimb pe malul Senei ? Dumnezeule, oare există cineva mai singur ca mine şi ca Turnul Eiffel ?”

Îeşi cu valul de lume la staţia Concorde. Dintr-odată simţi cum cineva o împinse brutal şi se pomeni fără gentuţă. Zări doar o siluetă deformată topindu-se în mulţime. Era cât pe ce să se întristeze, când îşi reveni « de fapt, ce-mi mai pasă ? ». Băgase mâinile în buzunarele rochiţei şi păşi pe scări, fredonând sub nas « L’amour est un bouquet de violettes » . Când ajunse la refren « Violetta, je t’en prie, N’aie pas peur de la vie… » cineva o atinse uşor de umăr : « Mademoiselle ? » Era un tânăr care abia îşi trăgea răsuflarea, probabil că încerca s-o ajungă din urmă.

-E poşeta dumneavoastră, domnişoară, nu-i aşa ?

-E.

Tânărul o fixă întrebător cu privirea-i verde :

-Nu mai aveţi nevoie de ea ?

-Păstraţi-o ca amintire de la mine.

O privi intrigat, apoi îi zări zâmbetul discret şi hotărî să intre în joc :

-Cu condiţia să aflu câte ceva despre dumneavoastră.

-Ce anume ?

-Unde mergeţi, de exemplu ?

-Habar n-am.

-În cazul ăsta, îmi permiteţi să vă fiu ghid ? Mă numesc Adrien.

Cécile reluă cântecul de la refren, continuîndu-și calea cu mâinile în buzunare. Adrien o urmă ciulind urechea. Zâmbi satisfăcut :

-Care versiune vă place mai mult ? A lui Louis Mariano sau a lui Roberto Alagna ?

-A mea.

Pufniră amândoi în râs.

Într-o oră Cécile realiză cu mirare că Adren şi ea aveau multe în comun. Scandalos de multe. Preferinţe, gânduri, reacţii. O complicitate spontană pe care, într-o altă zi, era s-o eticheteze suspectă.  Dar azi, totul trecea sub deviza « ce-mi mai pasă » şi, paradoxal, devenea îndată delicios, unical, ultimul.

-Pun pariu că dacă e să alegeţi dintre bœuf bourguignon şi gratin dauphinois îl alegeţi pe al doilea, zâmbi Adrien.

-Exact . Dar nu-mi place să-l gătesc acasă.

-Mie îmi place, dar nu am pe cine alinta.

După câţiva paşi reluă :

-Sunteţi liberă în seara asta?

-Până la nouă zero zero.

-Şi la nouă zero zece?

„Am să fiu moartă sau mă rog, în agonie.” Răspunse neutru:

-Întinsă în pat.

Adren surâse. Se gândi la altceva.

-Somnul e mai dulce după o cină delicioasă. Vă ofer serviciile mele de … şef bucătar. N-am dezamăgit până azi nicio femeie. Cel puţin, la bucătărie.

Cécile se uită la ceas. „Ora patru. Mai e timp. Decât singură…”

Se despărţiră la o răscruce, în faţa unui supermarket.

-Lăsaţi-mi doar o jumate de oră ca să fac cumpărăturile necesare şi vin la dumneavoastră. Îmi daţi adresa?

-Strada Florilor, 109. Sunaţi Cécile Ardot.

***

„Nu-mi vine să cred, gândi Cécile, traversând strada. Ce zi!  Incredibil de frumoasă. Probabil că ar fi trebui să-i fiu recunoscătoare tânărului cu coroana …”

O furgonetă cu logo-ul alb Servicii funerare „Le dernier jour” gonea cu viteză pe Strada Florilor. Nu se ştie cum şi de ce şoferul nu a frânat în faţa pietonului care tocmai traversa îngândurat strada. Cécile Ardot fu lovită mortal. O coroană funerară de bujori albi aştepta să fie livrată.

26.06.12

Lilia Calancea

Bruxelles

Imagine: Édouard Manet „Bujorii albi”

Anunțuri

Autor:

destinul unui blog

29 de gânduri despre „O moarte pe strada Florilor

    1. Ma bucur ca ti-a placut, Alina. E un experiment dublu. Pentru mine unul literar, pentru public, de perceptie. De obicei scriu texte cu happy end. Asta e exceptie 🙂 Putea fi mai dur, dar eu totusi ma tem sa descriu in detalii sentimentele si gandurile negre legate de moarte

      Apreciază

  1. mmmm, mai vroiam ceva… să „aud” citind, gen: cât de bine i-a ieșit „bucătarului șef” cina delicioasă, cum a murit domnișoara, sau poate să se fi răzgândit cumva, ai fost prea radicală :). Dar să-nțeleg că acesta a fost să fie tot farmecul povestirii, frumos oricum 😉

    Apreciază

      1. penița ta foarte ușor și-a făcut cărărușe prin împărăția suspansului, mi-a plăcut și o să-mi mai placă dacă o să continui să scrii așa 🙂

        Apreciază

  2. ah…eu, in timp ce citeam, parca imi imaginam un astfel de final (dupa intalnirea Cecilei si Adrien). adica stiam ca tb sa fie ceva tragic, nu avea cum sa fie happy end…dar parca nu stiu cum prea dur s-a terminat….si aici s epotriveste de minune..ia seama ce iti doresti, ca s-ar putea sa se intample…

    ps. pe fb intrebai intr-o postare daca exista vreun roman de genul ‘my fair lady’ numai ca invers…baiatul/barbatul sa fie cel instruit…tu nu vrei sa scrii un mic roman despre o asa poveste? mai ales ca tot vine vara cu augustul ei …:) (asta asa mi-a venit o ideie cd am citit cele scrise. adica ma gandesc ca ai scrie ceva frumos si sa ne faci sa ardem de nerabdare asteptand fiecare capitol publicat :))

    Apreciază

    1. Wero, eu intr-adevar am o idee de carte pentru august (ai intuit bine cu „My fair lady”), numai ca o mai cercetez, o mai las sa se coaca. Daca vad ca nu ma pot dezbaiera de ea, inseamna ca e buna si am sa ma apuc s-o dezvolt in capitole 😉

      Apreciază

  3. Nu incetez sa te admir pentru faptul cat de frumos, curgator asterni cuvintele…La sigur ai talent si mi se pare ca scrii cu o maaare placere, fara a chinui „penita”…. Sau poate orice cuvintel e plamadit, crescut si copt in chinuri?
    Nu stiu de ce dar am impresia ca asist la nasterea unei mari scriitoare…

    ps. de ce azi doar o povestioara? ramai datoare cu una in plus pentru vinerea viitoare…

    Apreciază

    1. La sigur ai talent si mi se pare ca scrii cu o maaare placere, fara a chinui “penita”….

      DD, eu am mai zis ca nu cred in talent 🙂 dar poate gresesc. In schimb cred in pasiune. Mie imi place sa citesc si sa scriu. Unu, pentru placere. Doi, daca un text (scris de mine) capata rezonanta pozitiva atunci devine pastila mea antistress.

      Sau poate orice cuvintel e plamadit, crescut si copt in chinuri?

      Dupa ce termin de scris, ma intorc o data sau de doua ori pentru o redactare globala, dar o data publicat, nu-l mai recitesc niciodata) E o fixatie de-a mea, nu chiar buna, caci fac greseli de punctuatie si altele.

      Nu stiu de ce dar am impresia ca asist la nasterea unei mari scriitoare…

      Ma tem ca-mi acorzi prea mult credit 😉 dar multumesc.

      ps. de ce azi doar o povestioara? ramai datoare cu una in plus pentru vinerea viitoare…

      🙂 dupa chef si dispozitie.

      Apreciază

    1. un nod mi s-a oprit in git

      Lydya, e un exercitiu literar, e un gen aparte, nu trebuie sa iai aproape de inima faptele 🙂 e un joc de imaginatie si gandire. Poveste cu balaur, in varianta pentru maturi.

      Apreciază

  4. Frumos scris, ca de obicei de altfel, dar totuşi un pic idealist, adică probabilitatea că te-ar aborda cineva la fel de singuratic ca tine, în viaţa reală, în asemenea circumstanţe, e derizorie. În plină stradă, într-un oraş ca Paris 🙂 sau?

    Apreciază

    1. Eu cred ca la Paris totul e posibil :mrgreen: (ca si in alte capitale) o spun si din propria experienta. Deja metroul e un loc unde incep cele mai incredibile istorii 🙂 pentru ca e o rascruce de milioane de destine.

      Apreciază

      1. amuş a alerga cineva în Bucureşti după poşeta cuiva pe la metrou!…

        lor le e lene să-şi ridice fundul de pe scaun pentru a-l ceda unei femei (însărcinate/care citeşte), darămite să facă gesturi romantice…:)

        Apreciază

  5. Дезертира ведут на расстрел. Ставят к стенке. Все взвели уже курки. Вдруг он оборачивается и спрашивает:
    – Мужики, а какой сегодня день недели?
    – … ммм… понедельник…
    – Мда, хреновое начало недели…

    Chiar vroiam un „happy end”, asa, ca pentru luni dimineata, plus ca vineri fesesem la o inmormintare… , anyhow, palaria jos pentru un nou miracol literar.

    PS. Ce poate fi mai rau decat o femeie proasta cu intentii bune? – Un sofer prost cu aceliasi intentii…

    Apreciază

    1. Chiar vroiam un “happy end”, asa, ca pentru luni dimineata, plus ca vineri fesesem la o inmormintare…

      Imi pare rau de coincidenta 😦

      PS. Ce poate fi mai rau decat o femeie proasta cu intentii bune? – Un sofer prost cu aceliasi intentii…

      o, da, poate chiar mai dramatic si irecuperabil

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s