Publicat în Copilărie sovietică

Hai să-i rupem !

dsc_0167

Un cântec pentru orfelinat

V-am mai povestit cândva despre „performanţele” mele la şcoală în materie de purtare exemplară. Pentru că nu eram singura cu apucături zbuciumate, unde pune mama într-o zi la cale, împreună cu directoarea şcolii, un plan pedagogic. O activitate, în alte cuvinte. Azi s-ar numi proiect şi s-ar cere finanţare pentru orice capăt de aţă. Aşa a apărut în biblioteca şcolii cercul şcolar „Teatrul de păpuşi”. Ideea a prins repede, mai ales în clasa mea, a 5-a B. De cum zbârnâia soneria anunţând recreaţia, colegii mei de clasă, (domniţele, cu precădere) alergau cu limba pe spate spre biblioteca şcolii.

Peste o lună repetam deja în dosul decoraţiilor (majoritatea făcută cu mânile şi răbdarea noastră) povestea „Fata babei şi fata moşneagului”. Mama cred că are vocaţie de regizor incoruptibil, pentru că nu şi-a distribuit-o pe fic-sa în rolul principal pozitiv, râvnit de fiecare, ci a ales o fetiţă cu talent pentru rol. Pe mine m-a lăsat să-mi aleg un personaj din cele secundare. Şi eu mi-am ales. Fântâna. Care se cerea curăţită. Numai că, nevoie mare s-o abătut pe capul nostru, nimeni nu vroia s-o joace pe fata babei. Că-i ţifnoasă, că-i urâtă, că-i lenoasă… Mariachimovna s-a uitat lung la mine şi la talentele mele… Eu am lăsat fântâna. Asta a fost rolul vieţii mele, înainte de Chiriţa la Paris. Spectacolul a avut succes şi au apărut planuri măreţe. Direcţia şcolii ne-a trimis în turneu la un orfelinat. Cum s-ar zice, să răspândim zâmbete şi lumină în viaţa cenuşie a celor mai trişti ca noi. Zarvă, forfotă în curtea şcolii, autocar încarcat cu biciclete, triciclete, cărţi, bomboane. Şi noi, stelele spectacolului; care cu fântâna, care cu balaurii şi casa Sfintei Vineri…

Ajungem la casa de copii, ne instalăm în sala festivă, ne producem, dăm ce-i mai bun din noi, cu râvnă, cu duh. Ieşim la prezentare, ne închinăm, culegem ovaţii, zâmbim fâstâciţi „mă rog, am făcut şi noi ce-am putut, credeţi”. Misiune îndeplinită…

Ei ba nu! Unde se scoală profesoara noastră de muzică, suspicios de însufleţită şi declară în fata audienţei bucuroase. „Dragi copii, noi v-am gătit şi un cântec frumos”. Noi, stelele, care cu fântâna, care cu balaurii şi Sfanta Vineri, facem ochi rotunzi a mirare legitimă, adică „staţi oleacă, care cântec?” La care pedagoaga, face cu ochiul isteţ şi complice spre noi „Acela pe care l-am cântat la o lecţie, da? Uuuh ce la modă e, o să rupem audienţa”, „Hulubul păcii”. Îşi deschide larg braţele ca o pasăre şi ne porunceşte pe ton didactic: „Trei-patru!” Şi noi am început a cânta, ca şcolerii sovietici, toţi odată, la comandă, pe trei voci… jalnic şi întins.

Îl puteţi asculta AICI.

„S-a deschis fereastra, ca o rană veche
Mama ne aşteaptă, nopţi întregi de veghe,
Să venim acasă şi măcar odată
Să mai stăm la masă aşezaţi grămadă.”

V-o rupt?

Şi pe copii orfani i-a rupt. În bucăţele şi lacrimi. Tortură.

Le-am dezacordat sufletul cu un cântec sfânt, apoi ne-am îmbarcat în autobus şi am pornit spre casele noastre. La mama cui îl are.

Şi atunci am înţeles, pentru prima dată, că mai rău decât personajul „fata babei” poate fi doar o femeie proastă cu intenţii bune. Viaţa mi-a arătat că-s multe.

P.S. Pe fundalul acestui cântec am mai trăit o întâmplare, dar lacrimile mele de luzeriţă nu se compară nici pe departe cu lacrimile unei săli de copii abandonaţi. Cântecul nu e de vină. Niciun cântec nu e de vină când devine un instrument de manipulare.

Anunțuri

Autor:

destinul unui blog

27 de gânduri despre „Hai să-i rupem !

    1. 🙂 Mi-e frica sa-mi inchipui in ce termeni era sa descriu aceasta intamplare daca era s-o retraiesc ca adult, nu copil. Adica vreau sa zic ca lumina textului nu era sa fie atat de blanda.

      Apreciază

  1. mi-am amintit acum si de cazul verisoarei mele, care la cateva luni dupa moartea mamei sale, ea avand vre-o 9 ani, cred, poate 10, au pus-o sa cante la 8 martie un cantec despre mama, in fata auditoriului de parinti. oare poate fi ceva mai crunt decat asta?

    Apreciază

  2. Cinismul si idealismul , pentru ca le consideri rele , nu se raporteaza musai , cum faci tu , la prostie . Uneori n-au nici in clin , nici in maneca cu prostia . In rest , numai oamenii de bine au impresia ca cinismului si idealismului li se mai poate spune prostie.
    Inteligentei ascutite i se pot atasa uneori cinismul si idealismul , dar prostiei nu poti sa-i mai adaogi nimic , oricat ai incerca…

    Apreciază

  3. Mi-am amintit un caz similar. Se facuse ca am mers si noi cu o gasca la o casa de copii cu cadouri, bombonele, jucarii, chestii. Am mers prin toate grupele si ajungind la astia mai mari chipurile se alatura de noi asa zisa director adjunct, femeie de un profesionalism cum nu s-a mai vazut, si incepe ea fata de noi toti si fata de copii astia mai tristi sa ne spuna ca uite…”asta-i Ghiorghita al carui mama l-a lasat si s-a dus in Israel cu altu, asta e Mariuca la care parintii beau ambii si n-au grija de ea, asta-i Ionica care maicasa nici nu-si mai aminteste ca are copil”… Noi am ramas gura-casca.

    Apreciază

  4. Cred ca mai este o subcategorie la „idealisti”, cei ce fac totul pentru a fi in centrul atentiei, pentru „lauri”, laude si de ochii lumii, plus ca isi asuma meritele pentru ceea ce nu au facut ei. La prima vedere par a fi bunatatea intruchipata, dupa se vede ca, de fapt, au ajutat pe cineva sau au facut o fapta buna doar pentru ca au avut ceva de castigat sau cel putin pentru a se lauda cat de buni la suflet sunt si inima mare au…
    Cat despre profa de muzica e o idioata….

    Apreciază

    1. La prima vedere par a fi bunatatea intruchipata, dupa se vede ca, de fapt, au ajutat pe cineva sau au facut o fapta buna doar pentru ca au avut ceva de castigat sau cel putin pentru a se lauda cat de buni la suflet sunt si inima mare au…

      Toti vor sa joace pe „fata mosneagului” 🙂 Macar s-o joace.

      Apreciază

  5. M-a intristat articolul tau. Cantecul e trist si pentru cei cu parinti, cu atat mai mult pentru orfani. Iaca de ce e bine sa conectezi si creieru inainte de a vorbi ceva. In asa caz, prefer cinicii.

    Apreciază

    1. Uneori suntem deconectati de cei mai tristi ca noi, iar adultii, fiind mai trecuti prin viata, ar trebui sa fie mai receptivi. asta ar fi cel mai frumos exemplu de omenie. Nu sfaturi, nu povete, ci real, gesturi intr-un context trist

      Apreciază

  6. Mda…
    Mi-ai amintit de orfelinatul de la Carpineni, Hincesti. In cadrul unui proiect, eu cu echipa, ne-am cazat acolo cu o luna in urma…Intr-o dimineata, domnul director al acestei instituții a propus sa prezinte gradinita…credeam ca ne va arata nu stiu ce sali amenajate, careva condiții aparte..dar ne-a prezentat de fapt…25 copii intre 2-5 ani. Am iesit de acolo asa cum nu se poate relata, iar pozele (pt ca s-au faut si citeva poze) nu le pot privi, jalnica priveliste…

    Apreciază

  7. însăși orfelinatele nu, dar copii – DA! Priviri întrebătoare, asteptari tăcute si multe dorințe înghițite în sec. Asta in condițiile în care, eu si toti colegii avem acasă cite un copil cu aceeași virstă … Asta te debusolează și mai mult…

    Apreciază

  8. Femeie proasta cu intentii bune- uneori si eu ma simt astfel .Dar cine e perfect, cine nu greseste? Unii chiar au norocul sa-si inteleaga fapta, le merge.

    Foarte frumos scris ” Le-am dezacordat sufletul cu un cântec sfânt, apoi ne-am îmbarcat în autobus şi am pornit spre casele noastre. La mama cui îl are.” Ati primit o lectie pentru toata viata , iar copii de la orfelinat pling toata viata, indiferent in ce circumstante aud un cintec, sau altceva ce le aduce aminte de soarta lor.
    Am suficienta incredere sa infiez unul – macar unul sa salvez, doar ca ma tem sa nu fiu femeia proasta cu intentii bune, fiindca nimeni nu poate inlocui mama.

    Iti multumesc pentru povestiri, nustiu cum reusesti dar am impresia ca trezesti din mine valorile create in copilarie, peste care am aruncat un val greu de griji straine.

    Apreciază

    1. Iti multumesc pentru povestiri, nustiu cum reusesti dar am impresia ca trezesti din mine valorile create in copilarie, peste care am aruncat un val greu de griji straine.

      Lydya, cred ca daca era sa am si eu mai multe griji, n-avea sa am timp sa-mi amintesc. Totul a inceput de la melodia „Hulubul pacii” pe care o discutam pe facebook. Si uneori cand tragi de o atisoara poti desface un ghem intreg de amintiri.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s