Într-o gară …

Uneori aşteptarea ne maturizează, alteori ne omoară.

V-aţi gândit vreodată că o aşteptare nu seamănă cu alte aşteptări?

Aşteptările diferă între ele ca oamenii. (O. Paler)

Aveam un vis de aur în şcoală: să îmbătrânesc mai repede ca să mă lase toţi să stau acasă şi să fac ce vreau. O dată pe zi totuşi să mă hrănească cineva. Aveam şi o preferinţă de meniu. Modest, soldăţesc, aşa cum m-au învăţat la şcoală. O farfurie de terci de hrişcă, o cotletă şi un pahar de compot din fructe uscate. Îl reproduc exact, fară adăugări sau modificări de parcurs.

Da. Asta era formula fericirii mele în clasa a şasea. O formulă demnă de capul lui Horaţiu cu remarcabilă sa carpre diem. „Bucură-te de terciul de azi, fără ca să-ţi pese de terciul de mâine”.

Pe urmă habar n-am unde a dispărut înţelepciunea. M-am înhămat în vise şi pofte care nici până azi nu ştiu dacă au fost ale mele sau de circumstanţă. Mi-a fost probabil frică să nu ies din circuit. Să nu pierd vreun tren. Vreo staţie. Mă uitam pe fereastră şi … nu mă bucuram de colinele şi floricelele prin care mă ducea trenul spre visul meu. Nu scoteam pletele prin geam ca să chiui voios: “Ihaaaa, du-mă trenule, du-mă ca vântul, repejor spre visul meu!“. Nu. Eu îmi cloceam harnic frica ca nu cumva, ptiu de trei ori şi Doamne fereşte! să nu ratez … gara, oraşul, drumul. Orice abatere îmi părea o dramă. Dacă îmi place sau nu destinaţia… chestiunea era tot atât de aproape de mine ca Titanicul de piramida lui Cheops.

Zilele trecute mi-am adus aminte de terciul meu, atât de râvnit. Nu! nu! m-am speriat. Numai nu asta! Cum să zici azi cuiva că visul tău din copilărie era o farfurie de terci şi trândăveala. Lângă un om care vrea să zboare în cosmos pare un vis jaaaaalnic.

Azi am ajuns la o răscruce, sau, hai să-i zicem gară. Nu-mi pasă ce tren m-a adus. Nu ştiu ce tren mă va scoate din gară. Stau cuminte sub un ceasornic şi urmăresc forfota din jurul meu. Lumea aleargă haotic. Unul se teme să nu piardă trenul, altul bate pasul pe loc în aşteptare. Valize, flori, sărutări, lacrimi, speranţe, temeri, uşurare… fum, parfum şi cioburi.

Îmi place să observ aerul grav al oamenilor grăbiţi care cred că fără ei pământul s-ar opri pe loc. Aşa mă observa şi pe mine cineva, cândva, în altă gară.

-Madame, văd că aşteptaţi de câteva luni trenul. Care e ?

-Care duce spre mine.

-Hai, femeie dragă, uită terciul, doreşte-ţi ceva frumos şi ia un tren. Ca tot omul.

-Eu am tot ce-mi trebuieşte. Ş-apoi mie-mi place tare gara asta. Îmi aduce aminte de gara lângă care m-am născut. Mică, curată, cu gărducean văruit. Şi o salcie melancolică la colţ…

-Nu te plictiseşti?

–Hakuna matata, dar întrebarea asta o aud mai des decât „Ce mai faci?” De la oameni ca personajul din povestea de mai jos.

Urmează un text ca o sfârlă peste nas. Nu doare, dar trezeşte din reverie. Ce-i drept, nu pe mult timp.

Un om de afaceri american stătea lângă chei, într-un mic sat mexican de coastă, când un pescar își trage barca la mal. În barcă erau câțiva pești frumoși. Americanul îl felicită pentru peștele prins și îl întreabă cât timp i-a luat să-l pescuiască.

-Foarte puțin, a răspuns mexicanul.

-De ce nu stai mai mult pe mare să prinzi mai mult pește ? a întrebat atunci americanul.

-Mi-ajunge să-mi întrețin familia, i-a răspuns pescarul.

-Și ce faci în restul timpului? a vrut să știe omul de afaceri.

-Dorm până târziu, pescuiesc puțin, mă joc cu copiii, îmi fac siesta împreună cu nevastă-mea, în fiecare seară mă plimb prin sat, beau un pahar de vin și cânt la chitară cu prietenii. Domnule, am o viață plină și sunt foarte ocupat, a încheiat pescarul.

-Uite, îl ia peste picior americanul. Am studiat economia la Harvard și te pot ajuta.  Ar trebui să pescuiești mai mult și cu banii pe care-i câștigi în plus să-ți cumperi o barcă mare. Cu ceea ce câștigi de pe urma bărcii mai mari îți poți cumpăra câteva bărci și mai târziu chiar o flotă de pescuit. În loc să vinzi peștele prin intermediari, îl poți vinde direct la o fabrică, iar mai târziu îți poți cumpăra propria fabrică de prelucrare a peștelui. Ai putea astfel controla produsul, procesarea și distribuția. Va trebui să pleci din sat, să te muți în Mexico City, apoi la Los Angeles și, mai târziu, la New York, de unde îți vei conduce afacerea tot mai înfloritoare.

-Și cât va dura să fac toate astea, señor? întreabă pescarul.

-Vreo cincisprezece-douăzeci de ani, răspunde americanul.

-Și apoi ?

-Apoi vine partea cea mai bună, râse americanul. Îți vinzi afacerea și devii foarte bogat, ai lua câteva milioane.

-Milioane, señor ? se miră pescarul. Și după asta ?

-După asta te retragi din afaceri, te muți într-un sătuc de pescari pe malul oceanului și te scoli târziu, pescuiești puțin, te joci cu copii, îți faci siesta împreună cu soția, te plimbi seara prin sat, bei un pahar de vin cu prietenii, cântați la chitară.

(Alan H. Cohen)