Publicat în Copilărie sovietică

Baba Paşa

Când eram plod de patru luni şi mă legănam pacific în apele calde din pântecul mamei s-a produs un eveniment groaznic. Groaznic pentru că a avut loc seara târziu, unii se pregăteau de culcare, alţii dormeau deja, iar noaptea, ştiut lucru, amplifică orice sentiment. Mama s-a trezit din somn în ţipetele băbuţei la care stătea în gazdă: „Marinîîîî (deşi e Maria, apropiaţii o numesc Marina), Marinîîî, MURIM!!! Ieşi afară, ieşi mai repede, că MURIM!”

Era cutremurul din 4 martie, 1977. Mama a sărit din pat, dar nu putea deschide uşa. Era blocată zdravăn. A izbutit să iasă afară numai după ce a trecut valul. Pe mine cred că m-au trezit bătăile asurzitoare ale inimii şi m-am zgribulit de frică: „O înnebunit cosmosul”.

De atunci… tot stau zgribulită. Mi-a intrat adânc în sânge frica animalică de cutremur. La ultimul cutremur din Moldova, am făcut o isterie de o frumuseţe rară. Demnă de a fi montată pe o scenă de teatru. De notat totuşi că eu eram o studentă vitează şi te miri ce acolo nu mă putea scoate din echilibru. Dar … în noaptea de cutremur, tremura carnea pe mine ca o răcitură prinsă pe jumătate. Se făcea că nu înnoptam în aceeaşi casă cu părinţii. Împărţeam patul frăţeşte cu soră-mea. Mă pomenesc pe la vreo două noaptea trezită de un huruit. Deschid ochii în tavan şi… acurat peste vreo câteva secunde văd cum se îndoaie pereţii ca o căsuţă de carton pentru păpuşe sovietice. Sar din pat cu viteza strănutului şi încep a aprinde luminile prin casă pe traiectorie de bondar, strigând aiurită: „Aaaaaa! scoală, sor-mi, cuuuutremuuuuur!!!”

Sor-mea ridică capul ciufulit de pe pernă:

-Şi?

Şi se întoarce pe altă parte fosăind pe-o nară.

Mă zbucium indignată, apoi mă repăd la telefon. Ridică tata receptorul. Nici nu cată să spună ceva că eu urlu în urechi:

-Tatăăăi, vină şi mă ie! Chiar amu, bat cu piciorul în covorul turcesc. Eu vreau să mor turtită NUMAI de podul casei părinteşti!!!

-Ăăăă.

-Dacă nu vii …(bag un şantaj frumuşel în receptor, căci nu mi-a părut semn bun ezitarea lui) mă pornesc pe jos! În pijama şi taflici!!!

Aţi văzut vreodată un tată care să nu reacţioneze adecvat la şantajul unei fete nemăritate care-l anunţă să se porneşte pe jos, la 2 noaptea, pe câmpii şi coline? A scos maşina din garaj în creierii nopţii şi s-a pornit să aducă copchilul isteric să moară acasă.

Dar eu parcă despre baba Paşa mă apucasem să scriu ceva.

Mai întâi că m-am născut la Străşeni, după 5 luni de la cutremur şi după programa „Vremea”. Într-o noapte de 13, cu scăpărări şi fulgeri pe cerul Moldovei. Eram unul dintre mulţi copii obijduiţi că au fost scoşi de la călduţ, iar unica alinare pe lume asta era ţâţa mamei. Străşeniul în mintea mea s-a asociat dintotdeuna cu ţâţa mamei. Călduţ, rotunjel, curăţel, disponibil, al meu, plin de lapte şi… deşi l-am părăsit acum 25 de ani, l-am găsit vara trecută exact în verdeaţa în care l-am lăsat. Curat şi îngrijit ca un leagăn. Zece ani din viaţă mi-a fost leagăn. Arhiva mea vizuală, conştientă şi inconştientă, e plină de culorile, formele, mirosurile ale acestui orăşel, drumurile căruia ţi le desenez chiar acum din memoria copilărească.

Prima casă pe care am vizitat-o cu mama vara trecută (am schimbat mai multe) a fost casa babei Paşa. Stăteam în drum şi ne uitam amândouă la poartă. Casa bătrânească aproape că nu se vedea din verdeaţă. Ca în poveşti.

-Iaca aici, mama, vezi, îi arăt nişte crăpături în stâlpul porţii, aici băgam degetele când eram mititică.

-Apoi da, râde mama, măcar acum văd unde le băgai, căci atunci nu prea aveam timp să te păzesc.

Baba Paşa era o bătrânică din care azi nici măcar praful nu a rămas. A murit demult. Şi banuiesc că n-o mai pomeneşte nimeni azi. Uneori străinii se înfrăţesc sufleteşte mai abitir ca rudele. Cum să ştie biata femeie că ia un copchil acolo străin a unui cuplu ţinut cândva la gazdă o să-şi amintească de răsuflarea ei peste decenii. Eu cred, ca mulţi alţii, că un om moare definitiv numai când nimeni nu-şi mai aduce aminte de el. Dacă vreai să trăieşti mai mult ca un muritor, fă un copil străin fericit. Măcar pentru o zi, o oră, o seară. Poate că la mormânt n-o să-ţi vină, dar o să te pomenească. Într-o zi, o oră, o seară. Şi o să se aprindă un beculeţ în cer şi vreun îngeraş o să strige în goarnă:

-Baba Paşa! Treci la recepţie. Aici te cheamă cineva de la Bruxelles.

Glumesc.

Eu am pentru ce o pomeni. În afară că mă hrănea cu prăsade mălăieţe (avea în ogradă nişte pomi roditori şi edenici, n-am văzut vreodată vreo omidă pe ei, deşi eu îmi băgam nasul în toate crăpăturile), mă mai păzea serile în care părinţii tineri şi zburdalnici se duceau să chiuie pe la vreo nuntă cu colaci rumeni şi prosoape grele moldoveneşti. Când începeam să picur a somn, mă aşeza în patul ei de lângă fereastră, cu perdeluţe brodate şi îmi vorbea mai scăzut.

-Baba Paşa, dar când o să vină mama cu tata să mă ieie?

-Ia stai că baba îţi pune radio ca să asculţi povestea de seară, pe urmă iaca om mai sta la sfat…

Ascultam povestea de seară privind atent peretele dinspre sobă, pe care era prins în pioneze un calendar cu o fetiţă îmbrăcată în rochiţă roşie, cu cap mare şi obraji rumeni … Adormeam.

După fereastră curgea o seară albastră. Liniştită, duioasă, cu stele ce se iţeau printre ramurile prăsazilor fără omizi …

Baba Paşa se apropia de pat, târâindu-şi agale paşii bătrâneşti. Mă învelea cu o păturică:

-Dormi, Lilica, dormi…

Anunțuri

Autor:

destinul unui blog

12 gânduri despre „Baba Paşa

  1. ah…mi-ai amintit de povestea tipei care si-a sunat tatal la miez de noapte ca avea un soricel in odaie…eu iata nu stiu daca ar veni tatal meu…chiar daca as baga santaje din cele mai deochete…parca prevad ca mi-ar zice…linisteste–te/calmeaza-te, esti fata mare…te descurci tu…mama in schimb cred ca ar veni si zburand pe matura 🙂

    cred ca exista cate o „baba pasa” pentru fiecare copil…aveam si eu o „baba jenea” care ma invita la cirese din alea din mai (primele cirese) iar cand parintii plecau la vreo nunta ma lasau, desigur la ea. iar ea avea o lada foarte mare, si eu curioasa fiind o tot intrebam ce ascunde in ea, mai ales ca avea si lacat. si odata mi-a deschis „comoara” asta din cauza ca plangeam ca vreau si eu la nunta 🙂 si vai…avea costumul national de cand era copila, avea ceva agrafe pe care le-a purtat cand era fata mare 🙂 si alte chestii interesante 🙂 si chiar ca o pomenesc uneori…si facea niste placinte…mama mia…:)

    apropos, pe blogul tau de soacramica ai publicat un post cu poze design de biblioteca. foarte deosebite si interesante. era trimitere sila link…eu il salvasem..dar nu mai gasesc pe unde…daca il mai ai pastrat ai putea sa il recomanzi inca odata pls. merci

    Apreciază

    1. ah…mi-ai amintit de povestea tipei care si-a sunat tatal la miez de noapte ca avea un soricel in odaie…eu iata nu stiu daca ar veni tatal meu…chiar daca as baga santaje din cele mai deochete…

      Daca-l chemam pentru un soricel, era sa-mi spuna vreo doua vorbe :)) dar atunci a fost prima si, probabil, ultima data cand a venit. pentru ca intr-adevar nu ma mai vazuse in asa hal 🙂

      cred ca exista cate o “baba pasa” pentru fiecare copil…aveam si eu o “baba jenea” care ma invita la cirese din alea din mai (primele cirese) iar cand parintii plecau la vreo nunta ma lasau, desigur la ea. iar ea avea o lada foarte mare, si eu curioasa fiind o tot intrebam ce ascunde in ea, mai ales ca avea si lacat. si odata mi-a deschis “comoara” asta din cauza ca plangeam ca vreau si eu la nunta 🙂 si vai…avea costumul national de cand era copila, avea ceva agrafe pe care le-a purtat cand era fata mare 🙂 si alte chestii interesante 🙂 si chiar ca o pomenesc uneori…si facea niste placinte…mama mia…:)

      Frumos. Eu am un batalion de babute in memorie: baba Vasilita, baba Marusea, baba Maniuta, baba Natashka etc. Daca ma apuc sa scriu despre fiecare iese o cartulie 🙂 (asa-i daca nu aveam play station si internet, ma distram cu babutele din mahala)

      apropos, pe blogul tau de soacramica ai publicat un post cu poze design de biblioteca. foarte deosebite si interesante. era trimitere sila link…eu il salvasem..dar nu mai gasesc pe unde…daca il mai ai pastrat ai putea sa il recomanzi inca odata pls. merci

      daca reusesc pana seara il voi scoate aici pe blog, daca nu, deja vinerea viitoare 🙂

      Apreciază

  2. Intr-adevar, peste tot este cate o ‘baba’ a cuiva 🙂
    eu am avut o ‘kyokya Olya’. Nu a avut copiii ei dar in schimb era dadaca tuturor copiilor din mahala, in special cand ai nostri parinti se duceau pe la petreceri. Multe dintre femeile din mahala o credeau vrajitoare ca avea in debara un pervaz plin cu sticlute si nu voia sa zica ce tine in ele. Da cand le trebuiau tot duceau copii la ea.

    Apreciază

    1. Multe dintre femeile din mahala o credeau vrajitoare ca avea in debara un pervaz plin cu sticlute si nu voia sa zica ce tine in ele. Da cand le trebuiau tot duceau copii la ea.

      Interesant 🙂 nu va picura somnifer in lapte ca sa adormiti mai repede? :))

      Apreciază

  3. nu mai stiu ca nu tin minte 🙂
    Tin doar minte ca am avut o intoxicare oribila de la raciturile facute de ea si de atunci nici nu le pot vedea in ochi (cu exceptia celor facute de bunica).

    Apreciază

  4. Eu sunt baiet de la oras, si aici mai greu e cu ciresele, prasade malaiete si babe prin mahala DAR!, pentru gashka noastra din „dvor”, El Comandante era Ghea Colea. Vesnic cu chistocu intre dinti si chipiul pe un ochi, ca un fecior de brigadir de colhoz.

    El ne-a dat primele „lectii de viata”: ce se poate de facut dintr-un motor vechi de Volga si un pachet de silitra, cu ce e mai bun samagonul ca spirtul tehnic si de ce, c’am o data pe luna, femeile sunt mai iritate ca de obicei.

    Tot la el am facut si primii bani. Era profesor de munca si ne mai dadea niste ciubucuri cand nu reusea sa indeplineasca norma [nu era omu’ Stahanovetz].

    In rest, bun articol, m-am teleportat pentru cateva minute bune in copilarie. Ola!

    Apreciază

    1. „El Comandante era Ghea Colea. Vesnic cu chistocu intre dinti si chipiul pe un ochi, ca un fecior de brigadir de colhoz.”

      Parca e deadea Misha din „Dragostea si hulubii” (film sovietic). telineashka nu avea? 🙂

      Apreciază

  5. Da… am avut toți câte un om, băbuță ori moșneag la inimă cum s-ar zice. Ió am avut o bonă de etnie maghiară, noá, m-am apropiat de ea extraordinar. M-ó îngrijit de pe la vreo 9 luni până prin clasa a 6 a. Ó ținut la mine mult iar când aveam vreo 2 ani i-a spus mamei că mă-ngrijește gratis, fără bani. Lila Szárazs (în română ar veni Violeta Uscat), fie-i odihna ușoară, în 1990 ó terminat draga de ea călătoria prin ástă viață la peste 90 de ani. Am găsit câteva poze cu draga de ea:

    Totul’mi era pe plac de la ea, cum gătea, cum avea grijă de mine, totul. Uite că mi-ai deschis folder-ul cu amintiri. Faine clipe. Îi spuneam Lilamama (se pronunță Lilomomo 😀 , de la ungurescul bunică: nagymama ori nagyanya). Măritată fost-a de 3 ori, cu abieturi, joc de seară rummy, ghicit în cafea, citit. ea mi-a spus prima dată Tury (de la Arthur – Tury) și gătea doar preparate ungurești, superbune. De loc a fost din Reghin, județul Mureș. O femeie mărunțică dar aspră ca piperul. După ce am crescut o vizitam săptămânal de cel puțin 2 ori, abia așteptam să mă duc la ea, ca norocul că locuia-n același cartier.

    Eh… cutremurul, am dormit ca un bebe, neîntors, n-am știut nimic. Dimineața m-am dus la școală, eram în clasa a 6 a, ne-au anunțat că suntem liberi câteva zile, am sunat-o pe mama la servici bucuros că nu trebuie să mă duc la școală și atunci mi-a spus că a fost cutremur, stăteam la etajul 4, emisia la tv s-a oprit, s-au mișcat nițel candelabrele și atât. În Cluj nu s-a simțit tare. Apoi ață fuguța la bona, la Lilomomo! Hehehehe. Pentru mine-n acele zile tragice a fost bucurie, nu realizam, aveam 11 ani pe atunci și eram’ntradevăr copii la acea vârstă, în acele vremuri.

    Apreciază

    1. Totul’mi era pe plac de la ea, cum gătea, cum avea grijă de mine, totul. Uite că mi-ai deschis folder-ul cu amintiri. Faine clipe. Îi spuneam Lilamama (se pronunță Lilomomo 😀 , de la ungurescul bunică: nagymama ori nagyanya). Măritată fost-a de 3 ori, cu abieturi, joc de seară rummy, ghicit în cafea, citit. ea mi-a spus prima dată Tury (de la Arthur – Tury) și gătea doar preparate ungurești, superbune. De loc a fost din Reghin, județul Mureș. O femeie mărunțică dar aspră ca piperul. După ce am crescut o vizitam săptămânal de cel puțin 2 ori, abia așteptam să mă duc la ea, ca norocul că locuia-n același cartier.

      Tocmai mi-am inchipuit pe loc peisajul uman; frumos tare (Lilomomo :D)si sentimental 🙂 poza o cunosc deja 🙂

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s