Morţii veseli

Mâncam într-o seară sufleu proaspăt de zmeură, încet-încet, cu linguriţa, încercând o senzaţie dulce care mă transporta cu gândul la … tandreţe, o tandreţe nemărginită. „Aş putea oare reda aceeaşi senzaţie prin cuvinte, într-un text?” m-am întrebat.

Cel puţin, am încercat.

***

Moş Gheorghe se aşeză pe prag să-şi meşterească prima ţigară în răcoarea dimineţii, când o zări pe lelea Vasiliţa zăbovind în faţa oglinzii de sub cireşul pe jumătate înflorit.

« A câta oară înfloreşte cireşul de când ne-am luat noi doi? » se întrebă moşul între prima scăpărare de chibrit şi primul fum tras în piept. În pieptul din care inima, tot numai pentru Vasiliţa lui bătea, iar când o vedea acum cum îşi scărmăna pletele blonde în faţa oglinzii, o lua şi mai tare razna. « Nu mai puţin de şaizeci de ori a înflorit » socoti în gând « căci cireşul sălbatic o duce mult, cât un om, dacă nu umbli cu toporul pe lângă dânsul».

Mai zăbovi niţel pe prag cu ochii la nevastă-sa, sorbind cu poftă din văzduhul dimineţii o uşoară suflare de zmeură. De-i iarnă sau vară, Vasiliţa lui mirosea tot timpul a zmeură.

Sări brusc în picioare şi o strigă:
-Vasiliţă!
Femeia trăsări. Moş Gheorghe zâmbi duios, mulţumit. Când Vasiliţa lui tresărea, tare mai semăna cu o fetişcană, numai bună s-o prinzi de mijloc şi s-o alini…
-Vasiliţă, ia pune-ţi rochia ceea albastră cu maci sângerii. Amarnic de frumoasă mai eşti într-însa. Ieşim în sat la plimbare cu căruţa. Chiar acum!

Vasiliţa îi zâmbi mirată cu pieptenele încremenit în şuviţe:
-Să fie vreo sărbătoare azi, Gheorghiţă?
Moşul îşi săltă o dată pălăria pe creştet, îi făcu cu ochiul de departe, apoi se apropie de ea cu pas de gospodar hotărât. Îi dădu la o parte şuviţele rebele de pe frunte cu blandeţea unui urs neîndemânatic şi îi suflă în faţă cu voce moale:
– E sărbătoarea noastră, Vasiliţă. Calendarul n-are cum s-o ştie.
A apucat-o uşor de umeri şi a hurducat-o ca într-o joacă:
-Hai Vasiliţo, găteşte-te, că eu înham caii!

Caii aşteptau cuminţi la poartă, îngrijiţi, gata scărmănaţi şi adăpaţi. Moş Gheorghe şi-a dres ciubotele, şi-a potrivit cojocelul cu guler de cârlan alb, apoi a cules un mănunchi de viorele. O vecină din gospodăria de la vale îl privi cu interes peste poartă, scuipă de trei ori în sân, apoi s-a întors la cloşca cu pui.

Când apăru Vasiliţa pe prag în rochie albastră ca cerul şi zâmbet vesel ca un curcubeu răsturnat, mâinile lui Moş Gheorge au prins a tremura uşurel, în ecoul adânc al inimii. Schiţă un zâmbet jucăuş: „Foaie verde ca aluna, aş muri da nu acuma…”, apoi s-a repezit spre Vasiliţa lui, oferindu-i cu o mână sprijin, iar cu alta viorelele. A ajutat-o să-şi facă loc lângă el în caruţă şi au pornit agale privind mai mult unul la altul decât la drum. Sătenii le ieşeau în cale, unul câte unul, care cu sapa, care cu capra… Îi petreceau, tot unul câte unul, care cu o privire lungă, care cu un şuierat prelung…

Când ieşi căruţa din sat, Moş Gheorghe prinse cu o mână mijlocul lelei Vasiliţa şi-i grăi blând ca de departe, ca din altă lume:
-Vasiliţă hăi, dacă aş muri în seara asta…
-Dacă ai muri, Gheorghe, îi tăiase vorba Vasiliţa, mor şi eu din urma ta. Dar până atunci, Gheorghiţă, hai să cântăm!

Un râs de bătrânei, demult împăcaţi cu soarta (o soartă generoasă, har Domnului!) hurducă uşor trăsura, apoi se auzi un cântec cu vorbe dulci, de iubire, pierzându-se treptat în zare, pe măsură ce caii înaintau. Dispăreau în ceaţa unei dimineţi de primăvară o pălărie, un mănunchi de viorele, două inimi, cântând în unison…

Am iubit şi-am să iubesc,
Draga mea, draga mea,
Foaie verde, măr domnesc, of, of, of…

Zărzărea, zărzărea, zărzărică, zărzărea,
Pe la poarta casei mele Gheorghiţă trecea…

***
-Moşnegii ăştia doi s-au iubit ca nebunii, îşi răceau cumetrele gura pe la porţile pe lângă care treceau două sicrie inundate în flori de primăvără.

-Cică i-au găsit pe amândoi morţi, seara târziu, într-o livadă înflorită din afara satului. Zâmbeau amândoi, îmbrăţisaţi.
-Ei şi acum zâmbesc, ia uite, fa, zâmbesc şi din sicrie.

În timpul ăsta cineva se plimba prin ogradă cu toporul:
-Cireşul ăsta sălbatic numai degeaba ţine loc în ogradă. Oare de ce l-o mai ţinut atâta moş Gheorghe?