Un parazit onest

Mă încăpăţinez să cred câteodată că oamenii care citesc mult sunt nişte căscaţi şi neadaptaţi la viaţă. Dacă n-au noroc de un partener de viaţă înfipt în realitate, rutina o trăiesc deosebit de greu.

În Moldova, bunăoară, cei mai fragili oameni în sensul ăsta sunt cei cu patru ochi: scriitori, academicieni, lectori şi alte categorii cu mapa subţioară. Majoritatea bărbaţi. Pentru că femeile mai rar îşi permit luxul de a fi căscate. Ele au gospodărie, copii, se scoală cu noaptea-n cap să calce izmenele feciorului poet sau să compună tartinele soţului (scriitor, poet, jurnalist, academician etc.). Chiar dacă se întâplă ca nici unul din ei să nu contribuie la bugetul casei, nu-i straşnic. Se mai întâmplă. Ei doar sunt firi … ăăăm… artistice: inspiraţia, muza, chestii, socoteli…

Apropo de socoteli. Factura pe electricitate e clar că nu muza o plăteşte. Merită ea aşa umilinţă? Ce-i asta factură, femeie? Ia mai lasă-mă cu chestiile ăste mărunte, pământeşti … Iar dacă într-o bună zi, femeia, să zicem rusoaică (căci moldovencele sunt în mare parte rezistente, cuminţi şi răbdătoare când nu trebuie), îi flutură din degeţele a adieu, mon amour сколько же можно блять, gata ! firea sensibilă intră în depresie globală. 7 din 10 artişti cu mapa subţioară, dacă îi lasă soţia şi nu-i culege alta gospodină de sub gard, nu-i mai scoate nici naiba (şi nici emisiunea rusească „Lasă să vorbească”) din epopeea cu refren în aburi de alcool:

Hai, hai, sticluţa mea/Sărut-aş guriţa ta/În toată săptămâna/ Şi duminica! (extras din tezaurul folcloric moldovenesc)

Şi CV-ul omului cu patru ochi sfârşeşte sub un brad. Până aici o behăit în versuri biata Mioara cu talancă. Destinul. Fatalitate cruntă. Blestem.

La descrierea de mai sus mă aliniez şi eu. Spăşită şi cuminte. În tabăra păcătoşilor. Adică, atât cât soţul se ocupă de gestionarea facturilor, eu zburd vios pe internet şi în viaţă. Aşa ca mii de bărbaţi cu mapă din MD. Scriu şi eu… cu aere vajnice, postez pe facebook citate deştepte, bag cate-un like la poze de flacăi și fecioare nude, le comentez … oh, ce cool sunt! Vorba unui personaj din Cărtărescu: FUCK THE REST, I’M THE BEST. Într-un cuvânt, fac parte din categoria privilegiaților, din tabăra de paraziţi inspiraţi (mai nou, numerici). Norocul meu e că recunosc chestia şi trăiesc împăcată. Păcatul meu e că, deşi am turtit tastele câţiva anişori, aşa şi nu am dobândit, ca alţii, măcar un statut jalnic de scriitoare de mâna a treia. Cu toate că … tot soţul (partenerul meu de viaţă înfipt în realitate, să-l împodobească zeii cu lauri !) mi-a dat de înţeles, în repetate rânduri că… numai să-i fac un semn, numai să vreau …

Nu vreau. Sunt un parazit onest. Cel puţin, mă duce capul să deosebesc un text de calitate (şi ce coincidenţă, taman astea se vând bine), de unul scris de dragul CV-ului (la care nu se înghesuie nimeni chiar dacă le bagi la reducere de 75% în ajunul sărbătorilor).

După cum spuneam, mă mulţumesc cu aere de scriitoare de posturi pe blog şi statusuri pe facebook. Cel puţin reale, spre deosebire de un statut (pre)fabricat. Socot că e mai fair-play. Pline-s librăriile din ţară cu fiice, feciori, fraţi scriitori şi nănaşe/cumetre/fine poete. Scoase cu sau fără voia lor în lume. Cu tiraje pe care le împarţi la o nuntă moldoveneasă, la botul calului. Pentru că nimeni nu le cumpără în afară de rudele de gradul întâi. Eventual, cei care îi sunt datori autorului cu un buchet de flori de la propria lansare de carte. Uneori mă chinuie impresia că la rarele lansări de carte se prezintă  aceleaşi feţe de scriitori şi de jurnalişti, cu aceiaşi biscuiţi şi căni de cafea pe masă. Se citesc între ei (şi asta e un gest de mare curtoazie, căci nu întotdeauna e cazul) se adună în aceeaşi combinaţie şi se împrăştie cu aceleaşi aere de mulţumire supremă. Şi nu înţeleg de unde vine…

Pentru că, bunăoară, francezii zic că poţi sa te consideri scriitor numai de la 2 mii de exemplare de vânzări în sus. Sunt curioasă să aflu câţi scriitorilor basarabeni au realizat această performanţă. Şi nu vorbesc de scriitori buni, care după logică ar trebui să depăşească măcar un dublu prag minim.

Argumentul că suntem o ţară mică nu mă convinge nicio secundă. Dacă socotim R. Moldova şi România împreună (caci în română scriem, nu în găgăuză, aşa?) ajungem la vreo douazeci de milioane de români – potentiali cititori. Da, dar care trebuiesc cuceriţi. Căci nimeni nu vine să-ţi cumpere cartea numai pentru că eşti basarabean. Adica … cum? Au speculat ai noştri tineri cu studii în România aceasta cale şmecheră. Şi pentru unii chiar a mers. Dar oare a devenit numele lor unul de circulaţie largă pe teritoriul României? Hai opriţi un bucureştean pe stradă (vedeţi că nu mă bag la periferii, ca să fiu generoasă) şi cereţi-i un nume de scriitor basarabean contemporan.

Argumentul că moldovenii nu citesc este unul jalnic spre imbecil. Se preface repejor în unul penibil când iese din gura unui scriitor. Moldovenii nu citesc… Adevărul pur şi dur. Nu citesc literatura basarabeană. Pentru că de când pot călători mai uşor şi au acces la internet, preferă literatura de calitate (rusă, franceză, engleză). De asta nu cunosc biine româna sau o vorbesc pocit.

M-am plimbat recent prin câteva librării din Chişinău. Cu inimă grea vă zic că … nu m-a ispitit nicio carte semnată de vreun autor basarabean contemporan. Nici măcar mila nu mi-a strârnit ca s-o cumpăr. Le-am răsfoit, le-am sucit pe o parte şi alta, una mi-a fost propusă chiar gratuit. Nu, merci. Îmi pare rău pentru răbufnirea de sinceritate, dar eu pot să-mi permit obrăznicia. Sunt un biet cititor plictisit lângă un raft de cărţi dintre care n-am ce alege. Mă simt o zăpăcită cu buzunarele burduşite de cupoane, care ar vrea să-i cheltuiască, dar n-are pe ce. Data viitoare poate că am să fiu mai norocoasă, dar azi … prefer să salvez un copac.

În mod deosebit de fabulos mă nedumeresc scriitorii-bloggeri cu zeci de postari şi O (zero) comentarii. Orgolii mari, talente mici. Cum, benga, să te lase inima să sacrifici copaci pentru cartea ta, cand tu, ca autor, nu prezinţi niciun interes pentru potenţiali cititori într-un spaţiu public? Poate ar trebui să caşti ochii prin blogosferele vecine (bunăoară cea rusească), unde chiar şi o prostituată cu mii de abonaţi şi sute de comentarii la un singur post, e mai populară decât cel mai popular scriitor basarabean. Şi, nota bene,  fata n-a dezgolit nici măcar o bucată de sfârc până acum. Deşi poate. Deşi se pricepe. Nu. Fata SCRIE. Cu demnitate (aoleo, dar ce zic eu, nu rimează cu o prostituată, da?).

Francezii, belgienii şi ruşii au autori contemporani vânduţi în tiraje de sute de mii şi milioane. Destinul, norocul, talentul? Nu. Capul.

Am cercetat recent piaţa cărţilor destinate pentru pregătirea autorilor debutanţi. Ştiţi ce au în comun? Toate! Autorii debutanţi sunt încurajaţi să-şi facă mai întâi blog. Înainte de a trimite un text la concurs sau editură să-şi testeze produsul pe viu, pe propriul blog. Logic, nu-i aşa? Scrii, scrii, scrii până leşini, te stropeşti  cu apă rece, te ridici, postezi, aştepţi feedback-uri. Nu te descurajezi, iar scrii, scrii, scrii. Unu: îţi testezi vocaţia (te convingi singur că nu e doar un capriciu temporar) şi rezistenţa (scrisul cere antrenament şi efort) Doi: culegi reacţiile cititorilor. Trei: înveţi să fii deschis la critică. Patru (cel mai important): seduci şi aduni cititori fideli.

Experienţa asta nu ţi-o poate înlocui tăticu, şeful unei edituri, nici mămica, prietena cu membrii juriului vreunui concurs literar, de care au auzit numai câţiva scriitori care au rămas să ude din când în cand florile în incinta Uniunii Scriitorilor din Moldova. Dacă vă închipuiţi că genul ăsta de părinţi  fac bine copiilor lor, greşiţi. Nu la copii se gândesc, ci la propria  imagine. Apucături care trădează un ghem de frustrări şi vise nerealizate la timpul lor. Nici nu vă închipuiţi câţi părinţi au ucis vocaţia scriitoricească a copiilor, băgându-i cu de-a sila în sere ca să le rumenească precoce talentul.

Faptul ca nu există emisiuni şi discuţii interesante despre carte şi scriitori basarabeni în grila de programe a televiziunilor din Moldova, tot spune câte ceva despre starea lucrurilor. Acum două luni puneam întrebarea pe facebook. Lumea bună mi-a dat câteva link-uri. Am înţeles. De ce? Elementar şi bazic. Hai acum sincer, bine? Trei, doi, unu, go!… inspirăm şi expirăm adânc. Nu poţi aduna audiență cu scriitorii noştri. Am ascultat atent cum vorbesc unii. Te cuprinde o plictiseală de-ţi vine să te scormoneşti în nas. Plictisitori la vorbă, plictisitori la scris. ¡Ay, caramba! Tras linia şi adunat: un scriitor care mă plictiseşte, n-are şanse să mă seducă cu cărţile sale. Măcar să-şi dreagă coperta cu aur şi ghirlande. Logic? Cât se poate de.

Dar nici asta nu e partea cea mai proastă a lucrurilor.

Partea tristă şi oarecum dramatică, cea care m-a făcut să scriu acest post, e alta.

Generaţia tânără, ăştia care aud engleză şi franceză din pampers, care călătoresc de timpuriu şi văd cum se schimbă lumea în ritm năucitor, nefericiţii şi naivii care vor cultiva visul de a ajunge scriitori cunoscuţi LA EI ÎN ŢARĂ îşi vor vedea prea repede visul spulberat. Înainte chiar să înceapă a scrie prima lor carte (poate genială). Pentru că… nu au cunoscut vreun precedent, vreun model demn de urmat. Un model de succes binemeritat.

Un scriitor care scrie încântător de bine.

Care se vinde scandalos de bine.

Şi care îi INSPIRĂ.

LA EI ÎN ŢARĂ.

***

Asta-i tot ?

Nu.

Ca să nu mă mai întoc niciodată la acest subiect, doar o vorbă vă mai zic.

Să presupunem că eu reprezint o excepţie ruşinoasă pentru că nu mă trag deloc spre rafturile de cărţi cu autori basarabeni. Însă profit de ocazie ca să-mi golesc sacul până la fund.

Lamentările penibile că ruşii nu ne respectă şi nu ne vorbesc limba eu o pun… tot pe seama scriitorilor basarabeni. Mie mi-ar fi ruşine să simulez meseria de scriitor, să fiu membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova, să public decenii la rând cărţi şi… să nu am cititori fani în rândurile ruşilor din Republica Moldova. Pentru că ce reprezintă un scriitor bun?

Un patriot care scrie mult şi fără greşeli? Nu.

Unul care stă pe rafturile tuturor librăriilor? Defel.

Unul care apare în VIP magazin cu papion la gât? Bufonadă.

Unul pe care îl citesc moldovenii din ţară şi de peste hotare? Poveşti…

Ce? Nici chiar unul care se vinde bine? Hmm, călduţ.

Un scriitor bun ar fi unul, căutat prin librăriile de la Chişinău, atât de moldoveni, cât şi de ruşi…

Pentru că un scriitor de valoare, unul căutat şi adorat, e cel care prin opera sa uneşte cetăţenii unei ţări. U n e ş t e! Nu dezbină. Pentru că un talent autentic a fost şi va fi mai presus de… limbă, istorie şi regim politic. Are oare nevoie Republica Moldova de aşa scriitori? Avem nevoie de scriitori care scriu pentru omul din noi, nu pentru cetăţeanul cu paşaport de o anumită culoare?