O anchetă în ceruri

(poveste)

-Plictiseală! a exclamat Dumnezeu cu un oftat curmat în barbă. Ce plictiseală cruntă mă încearcă și nici măcar nu pot spune « Of, Doamne, ce plictiseală!». Ridicol, trist e să te chemi pe tine însuți când ai nevoie o picătură de inspirație. Înțelegi, Petre, cât de infinită și adâncă e plictiseala mea?

Sfântul Petru începea să înțeleagă. Trase călimara într-o parte, cu aerul unui muritor, care vrea să zică «iar se înceeeepe» (s-a molipsit de la oameni, cică îl inspiră pentru romanul la care lucra în momentul dat, «Iadul nu există»). Avea și pentru ce anula călimara. Discuția se anunța lungă, monotonă, cu văicăreli neomenești. Același refren auzea în fiecare toamnă. Acurat când copiii încep să găurească bostani copți pentru a face năzbâtii. „Un Dumnezeu în depresie” sună deosebit de îngrijorător. Se cerea, așadar, o abordare ieșită din extraordinar.

-Ce ai zice, Doamne, să urmărești în toamna asta cum se îndrăgostesc oamenii. Ceva nemaipomenit. Nemaipomenit de comic, te asigur …

-Eh, Petrică… demult nu-mi mai pare comic felul lor de a iubi. Și să nu-mi mai pronunți numele dacă izbutești să găsești azi o dragoste autentică la un million de perechi. Nu ascund că mă îngrijorează faptul în sine, iubirea fiind esența proiectului meu « Lumea ». Fără ea, o turtesc și o arunc la gunoiştea neantului. N-are sens. Parcă își mai aduce azi cineva aminte că am lăsat iubirea pe Pământ nu doar pentru a procrea, dar a crea ?

-Dar a crea, Doamne, înseamnă și a … țese intrigi, rostise Sfântul Petru îngândurat. Sfârșitul gândului îl duse pe paginile de lângă călimară. Ce ai zice să te apuci să citești vreun roman de Agatha Christie?

-Petrișor, a zâmbit blând Creatorul, cum să nu fi citit până acum opera fascinantă a acestei femei. Mă gândesc serios s-o mai nasc o dată. Aleg țara și parinţii…

-Poate îți faci, Doamne, un cont pe facebook. Iati un pseudonim, să zicem, lampa lui Aladin …

-Petraki mou, am deja  77 de conturi diferite și 53001 de prieteni. Și mă simt tot atât de singur și plictisit. Plictiseală multiplicată prin bilioane de copy-paste-uri. E plin internetul de șmecheri care se cred absolut originali. Le-am și gătit o împărăție aparte cu wi-fi gratuit…

Vorba lui Dumnezeu a fost întreruptă de o ușă crăpată atent de un îngeraș dolofan, gol-goluț, cu pulpiţe și bolfuşoare roz-bombon.

-Îmi pare rău să vă întrerup, a făcut timid îngerașul, dând ritmic din aripioare, a sosit un suflet nou în împărăția cerească, și e cam, cum să vă spun… un pic obrăznicuț. Mă rog, ca pentru vârsta unui june. Cere neapărat să vă vadă, Doamne. Se dă cu capul de pereți, de obidă. Cică mai moare o dată dacă nu-i îngăduiți să vă spună doar o vorbă.

-În împărăția mea nu moare nimeni de două ori, și-a reluat tonul autoritar Creatorul. Poftește-l chiar acum aici.

Un june palid la față, cu aer necăjit și ciuf întors pe toate părțile, intră în sala cu tron, închinând neîndemânatic cruci mărunţele.

„Aha, încă unul care nu a fost învățat de mic să-şi facă crucea corect. Dacă l-ar întreba cineva ce e Sfânta Trinitate, s-ar repezi la google”.

-Spune repede de unde vii și ce te frământă ?

-Bine te-am găsit, Doamne. Sunt un blogger. Din Moldova.

-Aaaaaah. Unul din cei care scriu iute, cu greșeli și se văd zeii internetului. Se întoarse spre Sfântul Petru: Petrică! iată un studiu de caz pentru romanul tău. Nu rata ocazia! și își continuă interogatoriul: V-ați mai lămurit ce limbă vorbiți în Moldova?

Junele a dat a lehamite din mână, adică nu contează. Vii căutăm una, morți căutăm altă. Hotarul schimbă prioritățile.

-Eu, se auzi o mică ezitare în vocea flăcăului, am o rugăminte de blogger. Dar ca să-mi înțelegeți păsul, vă rog să-mi ascultați povestea, mai întâi.

-După moarte, tinere, nu mai îndeplinesc dorinţe. Fiecare s-o tragă după mintea cui îl are.

Bloggerul afișă o față descompusă de mâhnire.

-Dar … odată ce ai venit, vorbeşte. Numai fără de așteptări pământești, ne-am înțeles?

Bloggerul s-a așezat pe un prag de nori și a început a povesti cu glas stins :

Nu vă luați după țara mică și săracă din care vin. Internetul a ajus și la noi, bine-mersi, cu viteză europeană și acoperire cvasitotală. Am putea zice chiar că e unicul domeniu care a ajuns şi a depășit pe alocuri nivelul european. Aşadar, blogul a devenit o modă nouă. Într-una din serile plictisitoare de octombrie m-am gândit și eu să-mi fac blog. Când am apăsat pe publică mi-am zis așa: blogul acesta va deveni unul popular. Cu orice preţ ! Evident că eram hotărât să scriu despre politică…

-Și limbă, chicoti Sfântul Petru.

-Nu vă ascund, a zis bloggerul deconspirat, că subiectul despre limbă aduce neașteptat de multe vizite. Despre identitate, la fel… cu greu găsești un jurnalist în Moldova să nu fi scris la subiect. E pâinea lor de toate zilele, înțelegeți ?

– Phoa! a suspinat Creatorul. Nimic nu mă indispune mai mult decât o cireadă de creieri lipsiți de oxigen. Fii atent, nu sunt aici ca să ascult prostiile unor repetenţi. Îți mai ofer două minute de audiență.

-Așadar, m-am pornit să scriu articole provocatoare. Răutăcioase, supărăcioase, cu atac la persoană. Totul era bun pentru joc. Important era să devin celebru. Lucram mult la titluri. Cu cât e mai scârbavnic, cu atât mai bine prinde la public. În scurt timp, am început să fiu citat de portalurile de știri. Aveau, desigur, nevoie de o audiență fidelă, alimentată de scrierile regulate ale unui nebun ca mine. Eu eram tupeist, ei îmi ziceau curajos. Eu eram insolent, răutăcios, cinic, ei îmi ziceau că sunt sincer, neprefăcut, vertical. Eu eram vulgar, eu înjuram în titlu, ei îmi vorbeau de liberă exprimare… Până în ziua în care a apărut un comentariu ciudat. Scurt, clar,  suprinzător. Au mai rămas 15 zile. Mai întâi nu vroiam să-l aprob. Nu cadra deloc cu articolul. Dar nu îmi ajungea un comentariu până la o sută. O sută de comentarii sub un articol, știți, parcă îi dă o pondere. În ziua următoare a apărut același comentariu. Dar cifra era în descreștere. 14. Cineva declanșase o numărătoare inversă. Cine? De ce? Pentru ce? Povestea îmi placea din ce în ce mai puțin. Comentariul au mai rămas 10 zile m-a determinat să bag utilizatorul anonim în lista neagră. În următoarea zi l-am găsit intact sub articolul zilei. Au mai rămas 9 zile. Am sunat un prieten informatician. „Ți-au spart contul, schimbă parola”. Mi-am compus o parolă barocă, pe care nu o puteam memoriza nici dacă m-ar fi torturat cineva. Mi-am notat-o într-un carnet. În ziua următoare …

-A reapărut, exclamă voios Dumnezeu, împletind cârcei în barbă cu degetul arătător.

-Da, a suspinat bloggerul.

-Știi că începe să-mi placă! Au mai rămas 7 zile! Da-i bătaie mai departe, băiete…

-M-a cuprins panica, deşi continuăm să scriu articolele în același stil al meu, de teribilist dezlănțuit. Cineva (îmi) număra insistent zilele ? Cine ? La comentariul au mai rămas 3 zile, am devenit extrem de nervos, aproape incontrolabil. Un supliciu. Imaginația îmi arunca în față scene din filme de groază cu un maniac, un obsedat, care își urmărește pas cu pas victima, știe totul despre ea, o controlează…

În ajunul zilei în care numărătoarea ajungea la zero, a apărut un comentariu sinistru. Nu te obosi să mai scrii ceva. Oricum în locul titlului va apărea  „Bloggerul a fost asasinat” iar în articol. Șocant. Autorul a fost strivit accidental. Metro.

M-am abandonat unui râs isteric, de căpcăun. Ha-ha-ha. Metrou? Nu există metrou în Chișinău! Fail! Epic fail!

Dar… spre seară nu-mi mai ardea de glumă. Am sunat la serviciu să spun că nu vin în ziua următoare. Bolnav. Și chiar eram. Cu nervii zdreanță. Mi-am zis că voi sta încuiat în casă toată ziua. Nu mă ating de laptop, nu răspund la apeluri și mă îmbăt până nu mă mai recunosc în oglindă.

Dimineața următoare am început-o cu o cinzeacă. A urmat o țigară. O cinzeacă, o țigară. Până am golit sticla. Nu băusem demult și simțeam binișor efectul. Din senin mi-a venit hotărârea să mă îmbăt până la nesimțire. Să nu mai pot gândi. Dar… pentru asta nu-mi ajungeau vreo câteva sute de grame. M-am uitat peste fereastră. Deci, trebuie doar să trec drumul, cumpăr o sticlă și fuga înapoi. Îmbrac o vestă la nimereală, mâna s-a întins spre cea în care duc gunoiul.

Mă întorceam cu sticla în mână. Trebuia să traversez o arteră cu două sensuri. Pasajul subteran era departe, eu aveam picioare ramolite. Am traversat mai întâi o bucată de drum şi m-am sprijinit gâfâind de un panou publicitar. Când… am simțit o lovitură bruscă și puternică de sus, apoi abisul…

Prima fotografie a cadavrului meu a ajuns pe twitter în mai puțin de un minut. Iar peste 30 de minute toate portalurile de știri conțineau o poză oribilă cu mine, în vesta veche ca de boschetar, cu sticla de vodkă spartă alături, iar titlul, vă pricepeţi nu? : Unul dintre cei mai cunoscuți bloggeri a fost strivit mortal de un panou publicitar pentru mobilă de birou METRO, fiind într-o stare de ebrietate avansată…

-Aha, a tresărit intrigat Dumnezeu, acum înțeleg. Nu te-ai gândit vreodată la un sfârșit atât de stupid. Ai venit să mă rogi ca să-ți schimb ceasul morții. Îți dorești unul mai decent.

-Categoric nu.

-Ia te uită, făcu mirat Dumnezeu și se întoarse spre Sfântul Petru: Hotărât e un personaj care se naște la o sută de ani. Fii atent aici, Petre, presimt ceva interesant pentru manuscrisul tău.

-Doamne, am îndrăznit să vin la tine pentru … un singur lucru. Șterge-mi blogul. Te implor.

-De ce,  dragul meu? Te dezici de vorbele tale?

-Nicidecum. Nu de conținut e vorba, ci de formă. De aici, de sus, îmi pare de o violență absolut primitivă. Or, chiar și un conținut bun, exprimat într-o manieră bădărănească, reduce tot efortul la nimic. O pierdere prostească de timp. Eu nu mi-aș dori ca existența mea pe Pământ să se reducă la niște urme spontane, puțin gândite, dizgrațioase. Ce folos e să fii deștept când gândești, dacă pari prost când scrii ?

-Să înțeleg, tăcu o clipă Domnul, că dacă ai avea prilejul să începi totul de la început, ai începe să te cenzurezi?

-Nu cred. Dar aș adera la vorba francezilor. Chiar și cele mai pornografice fapte, pot fi exprimate în cuvinte elegante. Fără a pierde din efect.

-Dar asta, dragul meu, cere multă îndemânare, dragoste față de cuvântul scris, asta se numește A CREA.

Bloggerul tăcu. Cine nu știe că e mai ușor să înjuri decât să creezi ?

-Îți îndeplinesc porunca cu o singură condiție, reveni Dumnezeu. Te întorci pe Pământ și începi a CREA. Ferește-te de cuvintele ce înalță palate de nisip. Folosește-le pe cele care construiesc cetăți de încredere. În care oamenii, care gândesc și simt ca tine și-ar găsi refugiu și, cel mai important, ar începe și ei, cu timpul,  să creeze lucruri de valoare.

Sfântul Petru izbucni într-un hohot sănătos de râs.

-Doamne Dumnezeule, oare nu e clar că fără înjurături și critici nu va izbuti să adune nici o duzină de like-uri pământești! O să rămână prăfuit într-un colț de blogosferă și nu îl va mai cîti nimeni !

Dumnezeu trecu peste remarcă cu un zâmbet divin.

-Eu am să-l citesc.

– Îți sunt recunoscător, Doamne, dar… dacă nu reușesc, dacă… ai să mă pedepsești?

-Dragul meu, oare crezi că am creat lumea pentru a pedepsi oamenii? Ce minte bolnavă trebuie să ai ca să te bucuri de un joc ca ăsta? Menirea mea nu e să pedepsesc, ci să inspir oamenii. Și ce rău îmi pare că vă temeți de mine. Fals. Cei mai mari dușmani ai voștri sunteți voi înșivă. Voi singuri vă compuneți legi pământești, vă temeți să le încălcați și apoi trăiți cu frică de Dumnezeu. Frica de mine naște fățarnici. Iar un om fățarnic nu e capabil să lase după sine lucruri frumoase.

***

Și a început o zi nouă pe Pământ. Dar în Ceruri…

-Auzi, Petrișor, mă încearcă o vagă bănuială că în povestea cu numărătoarea inversă şi panoul…

De data asta, Sfântul Petru doar a surâs, fără a  îndepărta călimara.

Da. Sfântul Petru știa că în miez de toamnă, acurat când copiii încep să găurească bostanii gata copți pentru a face năzbâtii, „un Dumnezeu în depresie” sună deosebit de îngrijorător …