Când frumusețea moldovenească va salva lumea…

Deși mă consider o colecționară de originalități și ciudățenii, adică greu mă las surprinsă cu un te miri ce made in EU, totuși, există un fenomen care mă face K.O. De fiecare dată. M-aș preface că nu există … Dar.

Pe un perete dintr-o casă la Ciocana stă agățat un tablou care a fost pictat de mine acum 15 ani. Când revin acasă, mai întâi trântesc valiză în hol, apoi mă opresc în fața lui. Șterg cu un deget colbul de pe sfeșnicul pictat, elementul meu preferat, și oftez : „Mare nebună am mai fost”.

Dacă era s-o nasc pe fiică-mea în Moldova, probabil că era acum să plesnesc de mândrie din toate încheieturile. Mi-a ieşit mai bine decât dacă era s-o măsor la un croitor. Și era să târai bietul copil de vreo trei ori pe zi în fața tabloului și să trăncănesc ca un ghid însuflețit în fața unei capodopere de la Louvre: „Uite-n coa’, când mă-ta era fată mare și picta sfeșnicul ăsta (cu siluetă şi ondulaţii fantastice !), la tine s-a gândit. Juram pe atunci, cu toată seriozitatea minţii, că primul meu copil o să fie – atenție, mă citez singură pe mine – o ca-po-do-pe-ră de artă ! Iar acum, privește-te! Nu-i așa că am izbutit ?! Ţi-am dat cea mai de preț zestre – frumusețea ! Cu așa pedigree te aşteaptă un viitor, un destin… istoric !”  Și patati și patata, și aberații însufleţite din aceeaşi partitură…

Fata mea încă nu știe ce noroc a avut că visul moldovenesc a lui mă-sa a căzut pe sol belgian. Altă floare, alt fruct. Altă poveste se țese în regatul Belgiei. Nu, n-am scăpat de blestemul rugii împlinite (fata e frumoasă ca sfeșnicul mă-sii), doar că între timp, criteriul de apreciere a frumuseții a suferit schimbări dramatice. Pe alocuri, melodramatice.

Pentru oameniii frumoși din Moldova, prima ieșire în Europa e deseori o decepție cruntă. Simțul lor estetic e pe de-a dreptul jignit. „Pffffai, ia uite ce crăcănată e asta? Dar ce strașnică e cealaltă? … negricioasă, oloagă, grasă, fără talie, fără țîțe, fără decolteu aaaaaoleo!  Moldovencele sunt cele mai frumoase din lume !”

Prima dată când mi-a sunat un zurgălău în cap (poate chiar un clopot) cu suava aluzie ca e posibil totuşi să am nițeluş probleme la capitolul „perceperea frumuseții care va salva omenirea” a fost în ziua când cel mai râvnit mascul din grupul de masterat s-a cuplat cu cea mai neapetisantă femelă din cele 17 mentalități/frumuseți cu gărgăuni distinși europeni. Așadar, Marea Britanie s-a cuplat fulgerător cu Belgia. Frumusețile sclipitoare din țările Europei de Est au rămas cu buza umflată și pernele ude. Puteți să mă credeţi pe cuvânt că aveau pentru ce boci. Armăsar pur sânge, britanic, cu un farmec sălbatic, frumos de rupea inimi, numai cu privirea te azvârlea cu gândul la ispravile Decameronului, și mai presus de toate, ah, oh, Sfântă Fecioară ! era un gentilom autentic. Un comportament în curs de dispariție chiar și în Europa civilizată. Fără îndoială, exemplarul merita toată atenția și admirația. Belgianca, care, iar vă poftesc să mă credeți pe cuvânt, în Moldova era să iasă din competiție încă de la vârsta de 14 ani, habar n-am cu ce l-a luat. Îmi chinui mintea până în clipa de față.

Când ne-am prezentat pentru prima data la curs, gătiți și răschitiţi „I am from Moldova”, rosteam cu mândrie,  rostogolită solemn din guşă, belgianca, a crăpat ușa auditoriului, întârziată, pășind apăsat  în ciubote de cauciuc, de un verde de pătlăgică murată în barel, zero machiaj, păr ciufulit și decolorat de soare … bref, un chip relaxat, gen „îmi merg binișor treburile la fermă” , ce reprezenta aproape o sfidare pentru look-ul nostru de intelighenția estică cu pantofi cu toc, cravate, buze vopsite cu ruj de la talcioc și sacou călcat la șase dimineața. Ca să nu mai vorbim de aere … cel mai modest cred că era „noi am venit să schimbăm ordinea mondială”.

Ziua în care va apărea cartea  „De ce bărbații frumoși se prăpădesc dupa belgience”, vă promit că o traduc până seara.

***

Sâmbăta trecută pisam cu lingurița o înghețată într-o cafenea. Un cuplu tânăr de la măsuța vecină nu se mai sătura de gesturi și vorbe tandre. Vedeam doar fața fetei. Drăguță și … atât. S-a mai văzut. Dar când a dus mâna la gură … am tresărit. Avea oasele degetelor deformate. O priveliște nefirească chiar și pentru oameni umblați ca mine. Femeia însă avea un aer fericit. Episodul poate impresiona profund, mai ales, oamenii obisnuiți să măsoare frumusețea cu compasul și centimentrul. Ați văzut vreodată în Moldova o femeie tânără, cu malformații, alături de un bărbat cu gesturi tandre ?

M-am încăpățînat să caut fața celui care o făcea radioasă în momentul cela (istoric, pentru năuciți ca mine). Un bărbat frumos. Ne-spe-rat de frumos chiar și pentru multe vedete autohtone de la noi care nu concep să iasă din casă fără o unghie ideal pilită.

Sensul cuvântului urâtă l-am înțeles în toată accepțiunea sa pitorească, abia în Europa. Tot acolo am înțeles că nu mă duce capul să zâmbesc cuceritor. În Moldova am învățat să zâmbesc convențional, ironic, parșiv… dar niciodată cu-ce-ri-tor. Credeam că e o figură de stil, un fel de a spune. Până în ziua când m-am întreținut cu o femeie de o urâțenie destabilizantă. Vă reamintesc că eu nu mă feresc de excentricități, nu cad lată în escarpeni de la o cicatrice disgrațioasă, tatuaj pe limbă sau piercing pe craniu ras, dar în fața femeii m-am simțit efectiv ca la un examen la care trebuie să alcătuiesc o capodoperă de diplomație « Găsește cuvintele și reacțiile potrivite fără a te cruci sau leșina ». Pot să vă spun doar că de la primul zâmbet al femeii și Au revoir, madame! mai n-am leșinat … de plăcere. Îmi trecuse prin cap chiar și o idee absurdă, isterică. S-o găsesc și s-o implor: „Învățați-mă, chère madame, să zâmbesc că dumneavoastră (divin !) și eu mă angajez, în schimb, să vă gătesc măligă cu tocăniță, o lună întreagă, seară de seară, livrare inclusă. Batem palma ?”

Am întâlnit femei cu malformații, cu probleme de piele, nemachiate și Oh Doamne, cu brațele neepilate. Dar niciodată… insist, niciodată triste, nefericite și singure. Mai mult, niciodată nu mi-au stârnit milă. Dimpotrivă. Doar fascinație totală, nemărginită și uneori necontrolată, încât îmi vine să le strig în față sau din urmă, aiurită de admirație:

Bravo, fetelor, că știți să vă faceți iubite așa cum sunteți ! Bravo că nu aveți nevoie de un paravan de frumusețe cu parametri născociți pentru a fi băgate în seamă. Bravo că nu vă pierdeți timpul și banii  părinților pe la saloane de frumusețe ca să cerșiți o mângâiere sau compliment de la un bărbat care are mai mult timp de politică decât de un poem cu dedicație. Bravo că v-ați debarasat de umilinți de genul a plecat la alta pentru că are țîța mai bombată. Bravo că nu vă flocăiți pentru un mascul și alegeți să vă păstrați demnitatea intactă și chipul senin. Demnitatea, încep să cred, cu întârziere, e cea mai seducătoare calitate a unei femei. Și nicio frizerie sau salon de frumusețe de la Chișinău nu poate să v-o vândă.

Iar cel mai efervescent bravissimo e pentru că nu vă lăsați măgulite de lozinca „Femeile noastre sunt cele mai frumoase din lume !”

Voi doar știți (căci nu vă pierdeți tinerețea în galopări matrimoniale, nu căutați iubiri veșnice în erecții temporare, nu sunteți obsedate de ședințe fotografice sexy pentru profilul de pe odnoklassniki) voi citiți cărți, mergeți la spectacole, călătoriți, voi sunteți destul de inteligente ca să știți că cele mai frumoase femei sunt imortalizate pe pânzele și sculpturile de la Louvre, în nemuritoarele poeme și romane din manualele de literatură universală, în cele mai cântate și omagiate opere…

Bravo!