Italia însorită sau „Viața unei nopți”

… Siberia de gheață a fost înlocuită cu Italia însorită (Dorin Cârchelan)

Prima dată când m-a întrebat cineva când plec din țară a fost acum… vreo 17 ani.  „Ești nebun?” am răspuns.

Prima dată când m-a întrebat cineva când revin în țară a fost acum un an. „Ești nebun?” am răspuns.

Viața a mii de moldoveni se toarce între două întrebări existențiale: „Când pleci din Moldova?” sau „Când vii în Moldova ?” La o bere, la o nuntă, la un botez, la o înmormântare… inevitabil, se ajunge la întrebări de acest gen. Iar după rating, pun pariu pe o ladă de bere belgiană Moarte subită, că întrebarea „Când pleci ?” o bate pe cea cu „Când te măriți ?”

Moldova e o clepsidră în care populația se scurge în jos ca nisipul. Spre sud. Spre Italia!

Cine s-o blocheze? Vrea cineva s-o blocheze? Îi pasă cuiva că se scurge? Și se scurge… de la independență încoace. Sub comuniști, bunăoară, se scurgea în condiții ilegale, dramatice. Mureau moldovenii fugiți clandestin ca vitele bolnave rătăcite prin mlaştini, munți şi stânci. Sleiți, răniți, infometaţi… abandonați de proprii conaționali cu pașapoarte albastre. Și-au dat duhul fără lumânare, cruce, popă, sau un colăcel cald. 

A fost martora căderii în prăpastie a unei femei tinere (chiar sub ochii ei s-a rostogolit), dar nimeni n-a îndrăznit să coboare s-o scoată.Poate nici n-ar fi putut, dar nici n-a încercat nimeni ! Toți au tăcut și fiecare s-a gandt la sine, la norocul de a nu fi el cel căzut și părăsit. Dar, să fi vrut chiar s-o ajute careva, n-ar fi reușit, ar fi trebuit să rămână și el acolo printre stânci, pradă fiarelor.Au mers cu toții mai departe. Iar glasul celei rămase în prăpastie, strigătele ei disperate i-a petrecut până hăt în vârful muntelui. Poate ecoul o fi purtat glasul nenorocitei? Strigătul l-o fi repetat ca pe un blestem, ajungându-i din urmă pe tovarășii de drumeție ai femeii. Dar poate o fi rămas întipărit glasul care cerea ajutor mai mult în memoria celei care povestea întâmplarea. Zicea că în fiecare seară aude chemarea agonică a femeii: „Vă rog, nu mă lăsați! Am trei copii ! Vă rog! I-am lăsat cu o mamă bătrână! Vă ro-o-o-og !”. „Totentanz sau Viața unei nopți”, Claudia Partole

 -Unde-i mă-ta?

 -S-o dus la Italiea !

 -Da de ce nu dă de veste de câțiva ani ?

 -Nu știu. 

 -S-o fi măritat curva. 

   Iar la nunta mea, 

   A căzut o stea,

   Soarele și luna,

   Mi-au ținut cununa.

 Miorița blestemată. Nostradamusul şi mascota fidelă a poporului moldav.

  ***

Despre Nostradamuşii moldoveni cu ghioc, doar o vorbă să vă spun.

Acum vreo 20 de ani, se ţinea scai de capul mamei o femeie care insista ca mama să treacă pe la o ghicitoare. Mama e clar că refuza de fiecare dată, dar adresa a păstrat-o. Şi iată că se face că trece mama printr-o cumpănă. Matincă era o criză de 40 de ani, una dintre cele cu întrebări existenţiale şi lalala, ca la tot omul gospodar. Deci mă ia pe mine de braţ şi hai să facem o plimbare. Avem ce pierde? Era o zi de toamnă călduţă, cu ploaie de soare şi frunze aurii, acurat ca în compunerile scolarilor din clasa a treia. Ograda ghicitoarei era neagră de capete cu probleme psihologice. Cred că am stat în rând vreo trei ore bune, vreme destulă ca să casc gura primprejur şi să observ spectacolul uman, inedit în felul său. Când ieşea de la audienţă vreo cumătră îmbrobodită sau vreo intelectuală deghizată se simţea îndată ca la o conferinţă de presă :

-Ce ţi-o spus ? Da-i drept ? Da fetei ? Da băietului ?

Cel mai popular răspuns era : „Drum lung !” Fetei sau băietului.

Curios lucru. La drum lung gloata reacţiona cu admiraţie. Dacă nu exprimată, apoi mută precis (se temeau toţi de ghicitoare, cică într-o zi s-a enervat şi i-a alungat pe toţi din ogradă). Simţeai după privirile lor că în cap le roiau gânduri de genul : „Aha, înseamnă că o să ajungă om mare ! Adică vreun Sulac sau Cepraga acolo… Scena, microfon, autobus, paşaport… se înţelege”.

-Fiica matale, suflă cu voce groasă înspre mama ghiitoarea cu ochi bulbucaţi ca două castane, o să aibă drum luuuung.

Nu ştiu de ce mama s-a pierdut oleacă, deşi, după „conferinţele de presă”, trebuia să prevadă răspunsul, iar după o pauză îşi reveni :

-Da’ cam pe când e drumul?

Îmbarcarea s-a produs peste un deceniu. Ce coincidenţă ironică.

Să fi fost sociolog, cred că m-aş fi ostenit să adun martori cu preziceri dintre anii 1990-2000. Pun pariu, pe o ladă fără bere, că rezultatele, cel puţin, vor fi comice.

***

Ceea ce politicienii trec intenţionat sub tăcere, scriitorii ar trebui să scoată intenţionat la lumină. De peste un deceniu moldovenii pleacă în Italia. Ilegal sau legal. Câţi scriitori au abordat acest subiect până acum ? Cu cât e mai neînsemnat exodul înfiorător de sub nasul nostru decât sutele şi plictisitoarele romane despre trecutul sovietic şi deportări ? Cât se poate de continuat de supt decenii întregi nişte subiecte care trebuie să rămână în secolul şi mileniul trecut ? Care va fi plata evitării dramei care se produce în fiecare zi ? În orice alta ţară, o singură povestire a unui om care a trecut ilegal o frontieră pentru a lucra ca rob la străini pentru a-şi hrăni copiii, în secolul XXI, ar inspira sute de variante de lucrări artistice. Noi avem mii de istorii, dar care din nepăsarea noastră vor rămâne sub praf mii de vieţi nenorocite, mii de femei moarte, violate, umilite… ca nişte ostaşi anonimi căzuţi pe meleaguri străine. Pe timp de pace.
***
Când mi-a spus mama că a rămas impresionată de romanul „Totentant sau Viaţa unei nopţi” al Claudiei Partole la început m-a intrigat, apoi totuşi am întrebat :

-Păi nu e o scriitoare pentru copii ?

-E, dar de data asta a scris un roman pentru adulţi. Despre o actriţă care a fost nevoită să părăsească scena teatrului pentru a pune mâna pe cârpă şi  a spăla tigăile la italieni. (Acurat povestea Cenuşăresei pe dos, ce ironie a sorţii pentru miile de fetiţe care au crescut cu această poveste).

 -Ei, mamă, nu-mi plac romanele care deprimă.

-Nu, că ăsta e altfel.

-Cum ?

-Ţi-e simpatic personajul şi asta reduce mult din dramatism, te trezeşte un pic, te face să-ţi pui întrebări…

Romanul „Totentanz sau Viața unei nopți” e mai întâi de toate un roman psihologic. Şi într-adevăr are un gust specific. Uneori, da, unul  amar, dar nu de fiere, ci de grapefruit. Sănătos, adică.  Autoarea descrie o realitate dezbrăcată de iluzii. Textul e ca un uzor de covor moldovenesc. Simţi un lucru migălos în spatele lui. Nici o imagine, niciun personaj nu te lasă rece, pentru că e ţesut … acasă. Vezi şi trandafiri, şi păsări, dar totul… pe un fundal negru. Pe fundalul realităţii noastre.

…Auzindu-i pe unii mă treceau fiorii și mă întrebăm: „Și acestea-mi sunt neamuri ?” Făceau bravadă, amuzându-se de propria prostie. Într-un fel, adânc în sine, mă gândeam cu bucurie că a scăpat țara mea de asemenea personaje, dar pe de altă parte, aparținându-ne (țării și, deci, prin alianță și mie), ne crează o imagine eronată aici unde se integrează.

…Bunăoară mă gândeam cât de risipitor este neamul meu față de natură, față de sine. Mă uitam cu câtă nepăsare aprindeau unii focuri în pădurea de lângă lac (exact ca la ei acasă !), jubilând cu paharul în mână în jurul rugului pe care coceau frigărui. „Proștii de italieni nu știu să se odihnească ! să învețe de la noi …”, ziceau, și , nimeni, nici chiar poliția care-și făcea apariția nu i-ar fi convins că trebuie să respecte modul de viață al altora, fie că sunt acasă, fie printre străini. Multe am văzut și multe m-au făcut să roșesc.

…E trist să te știi străin printre străini, dar și mai dureros e să ajungi străin la tine-acasă.”Totentanz sau Viața unei nopți”, Claudia Partole