Altă mentalitate

Aseară soţul îmi întinde un pliant pe care scria „Dacă viaţa mea s-a terminat, să înceapă alta”. Zâmbeşte şi  zice:

-Să fii informată.

Îl deschid şi citesc. E vorba de un consimţământ conştient pentru preluarea organelor sănătoase şi funcţionale în caz de accident cu sfarşit letal.

N-am spus nimic. E o decizie de om matur. E o mentalitate.

***

Vreo trei ani în urmă discutam cu soţul un caz care, cel puţin pe mine, m-a marcat profund. Nu-mi amintesc detaliile, dar povestea suna cam aşa. Doi studenţi greci s-au pornit în vacanţă să cutreiere Europa. Într-un local de noapte din Germania, unul din ei a fost înjunghiat. Ajunse la spital într-o stare deosebit de gravă. Taică-său reuşise să vină din Grecia la spitalul din Germania doar ca să-l ţină pentru ultima dată în braţe. Studentul a decedat. Tot în acel spital taică-său luă o hotărâre: să cedeze organele sănătoase ale feciorului său tinerilor din Germania care aşteptau de ani de zile un transplant. Poate că în acelaşi spital, nu pot să vă zic. Declaraţia lui suna cam aşa: “Dacă eu mi-am pierdut feciorul, măcar alţi părinţi să se bucure de viaţa copiilor săi”. Povestea a ajuns în ziare, graţie părinţilor care nu mai ştiau cum să-şi exprime fericirea şi recunoştinţa faţă de gestul unui tată îndurerat.

Un sărut, madame?

Era să-l pierd. Am sărit în coada autobuzului în ultimul moment. M-am cuibărit într-un colţ de compartiment cu patru scaune (câte două scaune în faţă). Trei erau deja ocupate de studenţi vorbăreţi (două fete şi un băiat). M-am aşezat lângă ei cu nasul ascuns în cufaică (e o pufaică adevărată, groasă, verde şi decolorată. O port în dimineţi îngheţate ca asta). Priveam legănată şi aproape adormită cum roiesc după fereastră fulgii rari, dar ţepoşi. O armonie caldă şi desăvârşită care mă invita la somn.

-Deci tu nu-mi răspunzi la sms-uri? chiţcăie alături un glas de fată.

-Răspund, zice calm flăcăul.

Fata se repede spre el şi-i înhaţă telefonul din mâini. Cu o abilitate absolut halucinantă (măi, mă jur că detaliul ăsta m-a trezit definitiv) clăpăneşte în el câteva secunde, apoi i-l bagă sub nas.

-Uite!

“Oh, nu, îmi zic. Numai nu hărţuieli de cuplu la 7 dimineaţa”. Îmi caut iPod-ul şi bag muzică în urechi cu speranţa să mai picur dulce până la lucru. M-am legănat aşa duios în Vaporaşul dragostei de Doga până ne oprim la o staţie în care intră un flăcău creţos. Se apropie de compania noastră şi începe să pupe pe fiecare de două ori. Ajunge la mine şi… natural mă ţocăie pe obraz. Aşteaptă să-i întind al doilea…Eu nici de gând n-am. În sfârşit cască ochii la mine.

-Oh, mă scuzaţi, madame. Credeam că e Evelyne.

***

Numai câte nu fac oamenii în viaţa lor,  din enerţie şi căscăciune. Un sărut poate schimba destine într-un context şi stârni greaţă în alt context. Depinde mult şi de itinerarul vieţii. Eu, subsemnata Lilia, aveam de gând azi dimineaţă, 22.02.13 să vin la lucru cu maşina. M-am răzgândit o dată, ca să iau trenul, apoi în ultimul moment am sărit în autobuz, am ocupat un loc pe care stă de obicei Evelyne şi…m-am pomenit cu o ventuză pe obraz.

Doi bănuţi dau eu pe sărutul ăsta, dar pentru Evelyne poate că era capital. N-am să aflu niciodată.

***

Deja încep să-mi fac griji pentru seara asta. Mă duc pentru prima dată la bal. Nu mi-ar plăcea să ştiu că iau locul cuiva. Sărutul cuiva…

Fată dragă, poţi fi tristă…

(Presimt că articolul acesta va fi actual încă mulți ani înainte)

Tu eşti Loser, ei fericiţi

Niciodată omul nu s-a simţit mai singur ca printre oameni… fericiţi. Nu vă este cunoscut sentimentul ? Asta e impresia mea, din ce în ce mai apăsată, când mă bag pe internet. Azi, dacă nu arăţi cât de fericit eşti, oamenii te privesc ca pe un tâmpit. Loser. Nu vă pare dramatic că omul nu mai ai dreptul la tristeţe ?

Ştiţi… khe-khe, eu nu văd nicio diferenţă dintre oamenii, care pe vremea comuniştilor zâmbeau mânaţi la paradă cu baloane şi flori strigând « Urrrrraaaaaa ! » şi cei care stau azi pe internet. Azi eşti obligat să zâmbeşti în fiecare zi. Ca să fii ca toţi. Fericit. Ce, nu pentru asta ne-am născut ? Culmea tragicomediei e că nici măcar omul atins de o boală incurabilă nu mai e lasat în plata Domnului. O să se găsească mereu o leliță de portiță, care a citit o pagină din psihologia pozitivă şi o să-l bâţâie la cap cu “gândurile bune lecuieşte omul”. “Zâmbeeeşte ! Gândeşte pozitiv, ce naiba ?! Totul e în mâinile tale !”

Uneori nu înţeleg de ce chiar şi oamenii… nu proşti, să le zicem aşa, nu înţeleg atâtica lucruşor, că fericirea după care ei îşi rup gâturile, nu izvorăşte din afară, ci…drept din înteriorul omului. Şi dacă echilibrul s-a stricat în interior (ştiţi, viaţa nu e un pod cu roze) omul are nevoie de timp ca să-l repare. De timp şi intimitate. Aşa ne-a conceput natura, aşa sunt oamenii. Aşa a fost pe timpul lui Shakespeare şi dintotdeauna până la… nebunia numerică, în care tot hăbăucul încearcă să contribuie la fericirea ta cu un click şi o imagine. De ce speră ei, că intruziunea lor exterioară e balsamul instant şi multrâvnit? Dacă te-ai băgat la om în suflet cu un « hai, Mirciulică, zâmbeşte » şi ai rupt un zâmbet trist în schimb, stai, nu te bucura prea tare, că Mirciula te-a trimis în gând, numai ca să scape de tine. Deseori sunt nevoită să procedez ca Mirciulică. Din păcate. Ştiţi, altfel nu pot scăpa de clovnii salvatori…

Bine, eu sunt nebunatică şi asum. Oamenii deştepti mă înţeleg şi nu se bagă. Nici eu la ei, că veni vorba. Empatia e un lucru frumos. Pe prostuţi, însă, rareori mă abţin să nu-i jignesc, fără mustrări de conştiinţă. Dreptul meu de a zâmbi (numai când pofteşte sfânta mea splină) şi de a hârâi, îmi aparţine. Pe ăştia cu lozinci pozitive şi morala vieţii ţi-i rostogolesc peste bord, în două mişcări şi trei clipiri.

Între rămaşi şi duşi…

-Eu m-aş duce şi m-aş băga, rostesc visător de pe canapea duminică seara.

-Unde ? Face soţul, mirat că încă mai stau pe gânduri. Ştie că dacă vreu să mă pornesc nu emit preavize.

-Să fac o stagiere. Măcar şi în comisariatul de poliţie de lângă casă. M-aş oferi să le fac … ăăăă cafea. Îmi trebuieşte să pipăi atmosfera, înţelegi…

-Clar, zice soţul. Iar îţi huruie prin cap o idee de nuvelă poliţistă.

***

Marţi dimineaţa, visul s-a prăvălit peste mine ca un sac de făină din pod pe capul gospodarului. Şi nu oricând, dar înainte de prima cafea. Şi nu oricum, dar cu ţipete şi girofare. Şi nu numai că am avut pe cap toată ziua poliţia federală, dar şi bonusuri colaterale: moarte suspectă la birou, anchetatori agitaţi, medici legişti în combinezoane ermetice, poliţia judiciară, comisari fără lulea cu priviri sfredelitoare… N-am avut timp nici pentru pipi. « Madame, mai avem o întrebare… »

***

-Madame, nu ştiţi dacă …?

Îl privesc lung. Răbdător. E după amiază deja şi am răspuns la întrebarea asta de 5 ori. Mă priveşte blând un bărbat de vreo 23 de ani. O privire de copil îmbrăcată în uniformă albastră. I-a ramas lipit de colţul buzei o fărâmă de croissant. E atât de nostim. Cât pe ce să mă întind să i-o şterg de la gură. Un reflex matern. M-am abţinut în ultima microsecundă. « Lilia, copilul ăsta e un poliţist echipat. Stăpâneşte-te ».

***

Din umbră

2002. Berlin. Ceas tihnit în miez de noapte. Somnul e un pic mai aproape de mine ca urşii polari de piramidele egiptene. Afară viscoleşte, hotelul doarme harnic, eu îmi plimb paşii moi pe culoarele cu lumini automate. Cobor la restaurantul din spatele recepţiei. Pustiu şi linişte încremenită. Doar un ceas cu pendul taie timpul în felii simetrice.

Aleg o masuţă dosită, lângă fereastră. Privesc fulguiala oranj de sub felinare. O euforie mută pune stăpânire pe mine. De neînchipuit e cum te poţi simţi împăcat fără să-ţi încărci inima cu doruri nocturne. E un mare lux să-ţi aparţii doar ție, în miez de noapte, în miez de iarnă, în miez de ninsoare abundentă….

Un scârţâit de uşă sparge liniştea şi mă face să tresar. Dintr-un colţ apare o umbră lungă de bărbat. Nu se grăbeşte să aprindă lumina. Aud paşi încetiniţi, dar fermi. O siluetă înaltă se opreşte în dreptul meu. O voce domoală  îmi spune:

-Dacă mai zăboviţi, vă aduc ceaiul. Bănuiesc că doriţi unul cu lămâi şi miere.

-Doresc, şoptesc sec. Desluşesc în întuneric un profil ceţos, vag luminat de razele portocalii ale felinarului. Plete negre, lucioase, trase peste cap şi două sclipiri în întuneric, acolo unde trebuiau să fie ochii.

-Ştiu că nu vă simtiţi bine. La micul dejun v-am văzut palidă şi tristă. Iar seara n-aţi coborât la cină.

A făcut stânga-mprejur şi a dispărut în umbră.

În două minute îmi sorbeam ceaiul. De două zile aveam angină.

N-a mai revenit. Nici după 15, nici după 30 de minute. N-am cutezat să forţez ușa după care dispăruse.

Nu i-am văzut niciodată faţa la lumină.

***