Bonjour, madame…

Eu ştiu că dacă aş purta rochie decoltată şi scurtă, buze roşii şi cizmuliţe cu tocuri aş găsi bărbaţi cu iniţiativă.

Eu ştiu că dacă aş purta numai rochie decoltată şi buze roşii aş găsi bărbaţi cu iniţiativă.

Eu ştiu că dacă aş purta bluji şi bascheţi roşi în bot, tot aş găsi bărbaţi cu iniţiativă.

Şi mai ştiu, de lunea trecută, că stând zgribulită în parc, sub umbre de soare cu dinţi, cu fularul de două ori şi jumate învălătucit în jurul nasului, în papuci de iarnă şi hanorac cu glugă trasă pe frunte, am şanse să aud un cochet: Bonjour madame! Nu pentru că sunt o femeie de 5 stele sau, hai, o femeie cu luceafăr în frunte (oricum port fes), ci … pentru că mie îmi plac bărbaţii cu iniţiativă. Şi ei simt asta. Probabil.

Mie îmi plac bărbaţii cu iniţiativă, zic. Sunt gata să iert post factum chiar şi pe cei cu harţuiala (ştie Domnul cu cât greu scriu asta ), dar lipsa de iniţiativă, ooh nu, asta nu sunt dispusă nici să tolerez, nici să caut explicaţii. Este, este. Nu-i? Dacă nu e, alelei, să fie atunci vorba lui Eminescu:

Rămâi cu bine, măi Matei,

Rămâi, Matei, cu bine,

S-o pupi în fund pe dumneaei,

Şi amândoi pe mine.

Glumesc, fireşte. La faza pornografică cu pupatul. Ca să pulverizezi aşa emoţii, trebuie să fii măcar pe jumate îndrăgostit. Şi pentru că vine vorba, mi-e greu … cum să zic… nu imposibil, ci … greu să înţeleg o femeie care tânjeşte pe ascuns şi în zadar pentru unul care nu se încumetă să se apropie de ea. Da, natura femeii e paradoxul. O femeie uită greu o relaţiile/iubire care n-a avut loc. Cea care n-a existat, decât în infrastructura complicată a inimii ei unde nici cel mai performant GPS nu răzbate.

În optica mea primitivă, rudimentară şi care pute iute a patchuli din secolul trecut, bărbatul şi iniţiativa sunt sinonime. Scurt, clar şi linear. Fără zigzaguri. Pentru că … nu-i aşa, se întâmplă că şi eu să port pantaloni. Într-un cuplu în care ambii poartă pantaloni, n-ar trebui oare să existe măcar una bucată de purtător de izmană care prin comportamentul său ar da de înţeles că e bărbat? Pentru că, ţţţ ce uşor e să pari bărbat pe lângă o fustă mini şi craci epilaţi. E mai greu să faci o femeie să se simtă ca atare, indiferent de garderoba ei. Şi gradul de epilaţie, deopotrivă.

Eu sunt demodată. Mie îmi plac bărbaţii cu iniţiativă.

Pentru că nu cunosc ceva mai nobil decât un bărbat care nu permite (la timp!) femeii să cadă în umilinţă. Pentru că, vai, cât de umilitor e pentu o femeie să răsfoiască pe ascuns pagini de reviste cu pretenţii psihologice sau cărţi de teapa „Cum să ademeneşti bărbatul?”, „Cinci limbi ale dragostei” şi alte aiureli… bestseller-ice. Că aceste „biblii” ajung să fie vândute în milioane de exemplare … mă înfioară, şi … mă determină să iubesc şi mai legitim bărbaţii cu iniţiativă, care, fie vorba între noi, în unele ţări, se întâlnesc tot atât de des ca urşii panda.

Dacă ar exista mai mulţi bărbaţi cu iniţiativă, nu s-ar mai repezi femeile să cheltuie bani şi timp pe reviste de doi bani, ci pe cărţi înţelepte. N-ar mai pierde timpul pe reţelele sociale în aşteptarea unui nenorocit de like sub poze minuţios retuşate, ci s-ar ocupa de lucruri care aduc plăcere, şi cu ea, minim de dezvoltare personală, scopuri şi ambiţii mai îndepartate de oglindă.

Dacă ar exista mai mulţi bărbaţi cu iniţiativă, nu s-ar mai naşte atâtea iubiri închipuite şi monoparentale. Şi nu, n-ar mai fi avortate iubirile care puteau deveni frumoase.

Mie îmi plac bărbaţii cu iniţiativă. Pentru că… nu mi-e frică să îmbătrânesc printre ei.

Şi dacă într-o luni, cu ger şi soare, stând pe o bancă din parc, încotoşmănată din cap până la picioare, mai aud un cochet Bonjour, madame! de ce n-aş auzi acelaşi lucru şi peste 20 sau 30 de ani?

… pentru că mie îmi plac bărbaţii cu iniţiativă.

Şi ei simt asta.

Probabil.